După 30 de ani împreună, soțul meu m-a părăsit. Trei ani mai târziu, s-a întors: Ce alegi când inima și mintea nu se înțeleg?

— Eliza, trebuie să vorbim. Vocea lui Doru răsuna în bucătăria noastră mică din Berceni, spartă de sunetul ceainicului care tocmai dăduse în clocot. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Era ceva în tonul lui care nu prevestea nimic bun.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Simt că mă sufoc. Am nevoie de altceva. Am nevoie de libertate.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. După treizeci de ani împreună, după ce am crescut doi copii, după ce am trecut prin atâtea greutăți — rate la bancă, boala mamei mele, concedieri — Doru voia să plece. Să mă lase singură, la 61 de ani.

Nu am plâns atunci. Nu am țipat. Am rămas încremenită, cu privirea pierdută pe fereastră, unde ploaia bătea ritmic în geamuri. Doru și-a strâns câteva haine într-o geantă veche și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi.

Au urmat luni de tăcere grea. Copiii noștri, Raluca și Vlad, erau deja la casele lor, cu viețile lor complicate. Raluca m-a sunat plângând când a aflat:

— Mamă, cum a putut să facă asta? Ai nevoie de ceva? Vrei să vin la tine?

— Nu, draga mea, trebuie să mă descurc singură. Asta mi-am spus mereu: că pot orice. Dar adevărul e că nu eram pregătită pentru singurătate. Casa era prea mare și prea tăcută. Mesele erau reci fără glumele lui Doru, fără râsul lui care umplea încăperile.

Prietenii mei au reacționat diferit. Unele vecine mă priveau cu milă, altele cu suspiciune — ca și cum vina ar fi fost a mea. La biserică, doamna Paraschiva mi-a șoptit:

— Of, Eliza, bărbații… Când îmbătrânesc, le ia mințile! Dar tu ești puternică.

Puternică? Nu mă simțeam deloc așa. M-am refugiat în muncă — făceam prăjituri pentru vecini, coseam pentru nepoți, citeam până târziu ca să nu aud liniștea apăsătoare.

Au trecut trei ani. Trei ani în care am învățat să trăiesc cu mine însămi. Să mă bucur de micile bucurii: o cafea băută pe balcon dimineața, o plimbare prin parc cu prietena mea Rodica, vizitele rare ale copiilor și ale nepoților.

Apoi, într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau grămadă pe trotuar și aerul mirosea a fum de lemne, am auzit soneria. Era Doru. Îmbătrânit, cu ochii încercănați și un buchet stângaci de crizanteme galbene în mână.

— Eliza… pot să intru?

Am ezitat o clipă. L-am privit lung — același bărbat pe care l-am iubit o viață întreagă și care m-a rănit cel mai tare.

— Intră, Doru.

A stat pe marginea canapelei ca un copil pedepsit. Și-a frământat mâinile și a început să vorbească:

— Am greșit enorm. Am crezut că libertatea mă va face fericit. Dar m-am simțit mai singur ca niciodată. Am încercat să-mi refac viața… dar nu am reușit. Mi-e dor de tine, de casă, de tot ce am pierdut. Poți să mă ierți?

Am simțit cum mi se strânge inima. În acei trei ani am învățat să trăiesc fără el — nu fericită, dar împăcată cu mine însămi. Să-l primesc înapoi ar fi însemnat să-mi calc pe orgoliu și pe rănile încă nevindecate.

— Nu știu dacă pot să uit tot ce s-a întâmplat, Doru. Nu știu dacă mai pot avea încredere.

A început să plângă — pentru prima dată în fața mea după atâția ani.

— Eliza, nu cer decât o șansă să-ți arăt că m-am schimbat.

Zilele următoare au fost un carusel de emoții. Copiii au aflat repede:

— Mamă, nu-l primi! Cum poți să-l ierți după tot ce ți-a făcut? — Raluca era furioasă.

— E totuși tata… poate merită o șansă — Vlad era mai împăciuitor.

Vecinele au început să bârfească:

— Ai văzut? S-a întors Doru la Eliza! Oare cât o să stea de data asta?

M-am simțit prinsă între două lumi: una a trecutului dureros și una a speranței fragile că poate bătrânețea nu trebuie trăită singură. L-am lăsat pe Doru să vină din când în când — la o cafea, la o supă caldă duminica. Am vorbit mult despre ce s-a întâmplat, despre greșelile fiecăruia.

Într-o seară friguroasă de decembrie, stând amândoi la masa din bucătărie cu două cești aburinde între noi, l-am întrebat:

— Dacă te primesc înapoi… cum știu că nu vei pleca iar?

A ridicat ochii spre mine:

— Pentru că acum știu ce contează cu adevărat: tu și familia noastră.

Nu știu dacă există răspunsuri corecte la astfel de întrebări. Poate că iertarea nu e un act de slăbiciune, ci unul de curaj. Poate că uneori trebuie să riști din nou pentru a găsi liniștea sufletului.

M-am întrebat mult timp: Oare merită să dai o a doua șansă după atâta suferință? Sau e mai bine să rămâi fidel propriei demnități? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?