Dragoste la apus de viață: Povestea mea despre divorț la 65 de ani

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc așa, ca doi străini sub același acoperiș! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce televizorul bâzâia pe fundal, iar lumina slabă a lămpii se reflecta pe chipul ei obosit. Ana a ridicat privirea din croșeta ei, surprinsă, dar fără să spună nimic. Era pentru prima dată în peste patruzeci de ani de căsnicie când îmi permiteam să spun cu voce tare ceea ce mă măcina de ani buni.

Mă numesc Doru și am 65 de ani. Am crescut într-o familie simplă din Ploiești, am muncit o viață întreagă la rafinărie, iar cu Ana m-am căsătorit la 23 de ani. Am avut o viață obișnuită, cu bune și rele, cu certuri și împăcări, cu griji pentru rate și pentru viitorul lui Vlad, băiatul nostru. Dar, pe măsură ce anii au trecut, am simțit cum între mine și Ana s-a așternut o tăcere grea, ca o pătură veche care nu mai încălzește, ci doar apasă. Vorbeam doar despre Vlad, despre nepoți, despre ce mai trebuie cumpărat sau plătit. Nu mai știam cine suntem unul pentru celălalt.

Totul s-a schimbat într-o zi de toamnă, când am mers la biblioteca orașului să returnez niște cărți. Acolo am întâlnit-o pe Irina, o femeie cu zece ani mai tânără, cu ochi verzi și un zâmbet cald, care mi-a recomandat un roman de Cărtărescu. Am început să vorbim despre literatură, despre muzică, despre viață. M-am simțit din nou viu, ca și cum cineva ar fi deschis o fereastră într-o cameră în care nu mai intrase aer proaspăt de ani de zile. Ne-am întâlnit de câteva ori la bibliotecă, apoi la o cafea, apoi la plimbări lungi prin parc. Nu era nimic nepotrivit la început, doar două suflete care se regăseau în povești și râsete.

Dar, încet-încet, am început să simt ceva ce nu mai simțisem de mult: dorința de a trăi, de a iubi, de a fi văzut și înțeles. Irina mă asculta cu o atenție pe care nu o mai întâlnisem, îmi punea întrebări, mă provoca să-mi amintesc cine am fost înainte să devin doar „soțul Anei” sau „tata lui Vlad”. Într-o seară, după ce am condus-o acasă, m-a privit în ochi și mi-a spus: — Doru, meriți să fii fericit. Nu ți-e teamă să-ți asculți inima?

M-am întors acasă cu sufletul răvășit. Ana era în bucătărie, pregătea cina, iar eu nu am avut curajul să-i spun nimic. Zilele au trecut, iar eu mă simțeam tot mai prins între două lumi: una veche, familiară, dar rece, și una nouă, plină de promisiuni, dar și de riscuri. Am început să lipsesc mai des de acasă, să inventez pretexte, să mă simt vinovat. Ana a observat, dar nu a spus nimic. Tăcerea dintre noi devenise un zid de netrecut.

Într-o seară, Vlad a venit pe la noi cu soția și copiii. Am privit la masa plină, la râsetele nepoților, la Ana care le punea supă în farfurii, și m-a cuprins o tristețe adâncă. Oare chiar merit să stric totul pentru o iubire târzie? Oare nu sunt doar un bătrân egoist, care nu știe să-și accepte bătrânețea?

După ce au plecat, Ana s-a așezat lângă mine pe canapea. — Doru, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu. Nu mai suntem noi. Am simțit un nod în gât. — Ana, nu știu cum să-ți spun… Simt că nu mai pot trăi așa. Nu mai simt nimic. Nu mai suntem decât doi oameni care împart o casă. Ana a început să plângă în tăcere, iar lacrimile ei mi-au sfâșiat sufletul. — Știu, Doru. Știu de mult. Dar am sperat că poate… poate ne vom regăsi.

A urmat o perioadă cumplită. Am dormit în camere separate, am evitat să ne privim în ochi. Vlad a aflat și a venit să mă confrunte. — Tata, ce faci? La vârsta asta? Vrei să ne faci de râs? Vrei să o distrugi pe mama? Am încercat să-i explic că nu e vorba de altcineva, ci de mine, de golul pe care îl simt, de nevoia de a mă regăsi. Dar Vlad nu a vrut să audă. — Ești egoist! După tot ce a făcut mama pentru tine! Am simțit că mă prăbușesc sub povara vinovăției.

Irina a fost singura care m-a înțeles. — Doru, nu poți trăi viața altora. Ai dreptul să fii fericit, chiar dacă asta doare. Am decis să divorțez. Ana nu a protestat, doar a semnat hârtiile cu mâinile tremurânde. Casa a rămas pustie, iar eu m-am mutat într-o garsonieră mică, aproape de parc. Primele luni au fost cumplite. Mă trezeam noaptea și plângeam, mă simțeam vinovat, singur, speriat. Irina venea des la mine, încerca să mă încurajeze, dar uneori mă întrebam dacă nu am făcut o greșeală ireparabilă.

Vlad nu mi-a vorbit luni de zile. Nepoții mă întrebau de ce nu mai vine bunica la mine. Ana s-a retras în lumea ei, nu a mai vrut să audă de mine. Odată, am întâlnit-o pe stradă, și-a întors privirea. Am simțit că mi se rupe inima. Dar, încet-încet, am început să mă regăsesc. Am reluat vechi pasiuni, am mers la teatru, am citit, am ieșit cu Irina la munte. Am început să simt din nou bucuria de a trăi, chiar dacă rana din suflet nu s-a vindecat niciodată complet.

Acum, la 67 de ani, mă uit în urmă și mă întreb: am făcut bine? Am ales fericirea sau am fugit de singurătate? Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că viața nu e niciodată prea târziu să începi din nou, dar nici nu poți șterge trecutul cu buretele. Ce ați fi făcut voi în locul meu? Merită să-ți asculți inima, chiar dacă asta înseamnă să rănești pe cei dragi?