Două inimi frânte sub același acoperiș: Povestea mea și a fiicei mele

— Mamă, nu mai răspunde la telefon. Nu mai are rost…
Vocea Ilincăi tremura, iar ochii ei roșii mă priveau cu disperare. Stătea pe marginea patului meu, cu genunchii strânși la piept, încercând să-și ascundă lacrimile. Eu nu mai aveam putere nici să plâng. Mă uitam la ecranul telefonului, la ultimul mesaj de la Doru: „Nu mai pot. Îmi pare rău.” Atât. După douăzeci de ani împreună, douăzeci de ani în care am crescut o fată, am plătit rate, am făcut concedii la mare și am împărțit nopți albe cu griji și speranțe. Atât a avut de spus.

Ilinca primise și ea un mesaj cu o zi înainte: „Nu cred că mai merge între noi. Să nu mă cauți.” Amândouă am fost părăsite prin cuvinte reci pe un ecran luminos. Am simțit că ne prăbușim împreună, două generații de femei rănite sub același acoperiș.

— De ce ne fac asta? Ce-am greșit? a șoptit Ilinca.

N-am știut ce să-i răspund. Poate că n-am greșit cu nimic. Sau poate că am greșit prea mult, iubind prea tare, iertând prea ușor. M-am ridicat din pat și am tras-o lângă mine. Am stat așa, îmbrățișate, plângând în tăcere. În casă era frig și gol, ca și cum Doru ar fi luat cu el toată căldura când a plecat.

A doua zi dimineață, am găsit pe masă cheile lui Doru și o hârtie cu lista facturilor pe care trebuia să le plătesc luna asta. Atât. Fără explicații, fără scuze. Am simțit un val de furie și neputință care m-a făcut să arunc hârtia la gunoi.

— Mamă, nu vreau să merg azi la facultate. Nu pot să-i văd pe toți fericiți, ținându-se de mână pe holuri…

— Nici eu nu vreau să merg la muncă, i-am spus sincer. Dar trebuie. Pentru tine. Pentru mine. Pentru că altfel ne înghite casa asta.

Am făcut cafea și am stat amândouă la masă, privind în gol. Fiecare sorbitură era amară ca trădarea. Nu știam cum să-mi alin copilul când eu însămi eram sfâșiată.

Seara, mama mea a sunat insistent. I-am răspuns abia după al treilea apel.

— Ce s-a întâmplat? De ce ai vocea asta? Unde e Doru?

— A plecat, mamă… Nu mai e.

A urmat o tăcere grea.

— Și Ilinca?

— Și ea… a fost părăsită.

— Of, fată dragă… Veniți la mine dacă nu puteți sta singure.

N-am vrut să plecăm nicăieri. Ne era rușine de eșecul nostru. În satul nostru mic din județul Buzău, lumea vorbește repede și judecă ușor. „A lăsat-o bărbatul după atâția ani!” „Fata ei nu e bună de nimic dacă nici băiatul ăla n-a vrut-o!”

În zilele următoare am început să simt privirile vecinelor când ieșeam la magazin sau duceam gunoiul. Odată, tanti Mariana m-a oprit:

— Vai, dragă, ce s-a întâmplat? Am auzit că Doru nu mai e acasă…

Am zâmbit forțat:

— Da, așa e viața uneori.

— Să știi că bărbații sunt toți la fel! Și al meu a plecat cu una mai tânără acum zece ani…

Am dat din cap și am plecat grăbită. Nu voiam compasiune sau sfaturi inutile.

Ilinca s-a închis în cameră zile întregi. Nu mânca, nu vorbea cu nimeni. O auzeam noaptea plângând încet în pernă. Îmi venea să urlu de neputință.

Într-o seară, am intrat la ea fără să bat la ușă.

— Ilinca, trebuie să vorbim!

S-a uitat la mine cu ochii umflați:

— Ce rost are? Nimic nu mai are sens…

M-am așezat lângă ea:

— Are sens pentru că suntem împreună! Tu ești tot ce mi-a rămas! Dacă tu cedezi acum, eu ce fac?

A izbucnit în plâns și m-a strâns tare în brațe:

— Mi-e frică să nu ajung ca tine… Să iubesc pe cineva și să mă lase după ani întregi…

M-au durut cuvintele ei ca o palmă peste față. Poate că avea dreptate. Poate că i-am dat exemplul greșit: o femeie care a iertat prea mult și s-a pierdut pe sine pentru un bărbat care n-a meritat-o.

În acea noapte am stat până târziu de vorbă. I-am povestit despre începuturile mele cu Doru: cum ne-am cunoscut la balul liceului din oraș, cum m-a cerut de nevastă după ce am terminat facultatea de litere la București, cum ne-am mutat împreună într-un apartament mic din Buzău și visam la o viață simplă dar fericită.

— Știi ce regret cel mai mult? Că m-am pierdut pe mine încercând să-l fac fericit pe el… Am uitat cine sunt și ce-mi doresc.

Ilinca m-a privit lung:

— Eu nu vreau să ajung așa…

— Atunci promite-mi că vei avea grijă de tine înainte de orice băiat! Sufletul tău e cel mai important!

A doua zi dimineață am decis să facem ceva pentru noi două: am mers împreună la coafor și apoi la film. Ne-am simțit ciudat printre oameni veseli, dar pentru prima dată după mult timp am râs sincer la o comedie proastă.

Seara, când ne-am întors acasă, Ilinca mi-a spus:

— Poate că nu suntem atât de singure cum credem…

Am zâmbit și am simțit o rază de speranță.

Au trecut luni de atunci. Rănile încă dor uneori, dar ne avem una pe alta. Am început să scriu din nou poezii — ceva ce abandonasem demult — iar Ilinca s-a înscris la un curs de fotografie online. Casa noastră nu mai e atât de rece; uneori gătim împreună sau ne uităm la seriale până târziu.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca noi? Câte mame își țin fetele în brațe noaptea și plâng împreună? Poate că nu suntem atât de singure cum credem… Voi ce ați face în locul meu?