Doi ani după nuntă: Poate dragostea noastră să supraviețuiască atunci când fiica lui se mută la noi?

— Nu mai suport să o aud cum trântește ușa la baie! Radu, fă ceva!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Radu oftează și-și trece mâna prin părul deja ciufulit de la atâtea nopți nedormite. Ana, fiica lui de șaisprezece ani, a venit să locuiască cu noi de două săptămâni. De atunci, apartamentul nostru cu două camere pare prea mic pentru trei suflete care nu știu cum să se apropie fără să se rănească.

— E adolescentă, Maria. Trece printr-o perioadă grea. Și pentru ea e dificil, nu doar pentru noi, încearcă el să mă liniștească, dar vocea îi tremură.

Nu-i spun că am auzit-o pe Ana plângând aseară în baie. Nu-i spun nici că am găsit un pachet de țigări ascuns în ghiozdanul ei. Îmi mușc buza și mă întreb dacă nu cumva am făcut o greșeală când am acceptat să fiu mama vitregă.

Când m-am îndrăgostit de Radu, nu mi-am imaginat niciodată cât de complicată poate fi viața cu un bărbat care vine cu un trecut. Fosta lui soție, Simona, a plecat în Germania după divorț și Ana a rămas singură cu tatăl ei. Doi ani am fost doar noi doi, ne-am construit o lume a noastră, plină de mici ritualuri: cafeaua împreună dimineața, serialul preferat seara, excursii spontane la munte. Dar acum totul s-a schimbat.

Prima seară când Ana a venit la noi a fost ca o piesă de teatru prost regizată. A intrat tăcută, cu ochii roșii și privirea pierdută. S-a trântit pe canapea și a scos telefonul, ignorându-ne complet. Am încercat să-i spun „Bine ai venit acasă”, dar mi-a aruncat o privire tăioasă și s-a retras în camera ei.

De atunci, fiecare zi e o luptă. Radu încearcă să fie mediatorul perfect, dar se vede că nu știe cum să gestioneze furia Anei și frustrarea mea. Eu încerc să fiu înțelegătoare, dar nu pot ignora faptul că Ana mă privește ca pe o intrusă.

— Maria, trebuie să avem răbdare. E copilul meu, nu pot s-o dau afară doar pentru că e dificilă.

— Știu, Radu! Dar nici eu nu mai pot! Simt că nu mai am loc în propria mea casă!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, Ana a țipat la mine:

— Nu ești mama mea! Nu-mi spune tu ce să fac!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva meritam mai mult. Dacă nu cumva dragostea noastră era prea fragilă pentru realitatea asta dureroasă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana dormind pe canapea, cu ochii umflați de plâns. M-am apropiat încet și i-am pus o pătură peste umeri. S-a trezit brusc și m-a privit speriată.

— Nu vreau să fiu aici, a șoptit ea.

— Știu… nici eu nu știu cum să facem să fie bine pentru toți.

A fost primul moment de sinceritate între noi. Dar a trecut repede. În aceeași zi am găsit mesajele ei pe WhatsApp: „Nu mai suport baba asta”, „Tata s-a tâmpit de când e cu ea”. Am simțit din nou că mă sufoc.

Radu a încercat să organizeze o cină „de familie”. A gătit paste și a pus muzică veche la radio. Ana a stat cu ochii în telefon tot timpul. Eu am încercat să deschid o discuție despre școală, dar ea a ridicat din umeri:

— Nu-mi pasă de școală. Oricum n-o să ajung nimic.

Radu s-a enervat:

— Ana! Nu vorbi așa! Maria încearcă doar să te ajute!

Ana a izbucnit:

— Nimeni nu mă ajută! Voi aveți viața voastră perfectă! Eu sunt doar un bagaj!

A ieșit trântind ușa și am rămas amândoi privind farfuriile goale. Radu s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Am eșuat ca tată… Am eșuat ca soț…

L-am luat în brațe și i-am șoptit că nu e vina lui. Dar nici eu nu mai știam dacă mai pot duce totul pe umeri.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Ana a început să lipsească de la școală. Am primit un telefon de la diriginta ei:

— Doamnă Maria, Ana are nevoie de sprijin psihologic. E foarte retrasă și pare că suferă mult.

Am încercat să vorbesc cu Radu despre terapie, dar el s-a închis în sine:

— Nu vreau să creadă lumea că fata mea e nebună!

Am simțit că mă lupt singură cu un zid invizibil. Am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să plec. Seara târziu, când toți dormeau, mă uitam la bagajul meu pregătit sub pat și mă întrebam dacă dragostea chiar poate salva totul.

Într-o noapte, Ana a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii și vocea stinsă:

— Pot să dorm lângă tine? Mi-e frică…

Am tras-o lângă mine și am ținut-o strâns în brațe până dimineața. Pentru prima dată am simțit că poate există speranță.

Dar dimineața totul a revenit la normal: tăceri apăsătoare, priviri reci, uși trântite.

Acum stau la masa din bucătărie și mă uit la Radu care încearcă să repare ceva la chiuvetă. Ana e în camera ei, ascultând muzică tare. Mă întreb dacă vom reuși vreodată să fim o familie adevărată sau dacă ne vom pierde unul pe celălalt pe drumul acesta plin de obstacole.

Oare dragostea chiar poate vindeca toate rănile? Sau unele lucruri sunt pur și simplu prea greu de reparat?