Din dragoste pentru mâncare la lupta pentru viață: Cum o pasiune comună aproape ne-a distrus
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă uit la mine în oglindă, nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuria cu pizza aburindă stătea neatinsă între noi. Vlad s-a uitat la mine, surprins, cu felia de pizza încă la jumătate drum spre gură. Ochii lui căprui, de obicei calzi și jucăuși, s-au umbrit brusc.
— Ce-ai pățit, Ilinca? De ce plângi? Nu e nimic în neregulă cu noi…
Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și am simțit cum rușinea mă arde pe dinăuntru. De luni bune, evitam orice oglindă. Mă ascundeam sub haine largi și mă mințeam că totul e sub control. Dar adevărul era că nu mai eram eu. Eram doar o umbră a fetei care râdea cu poftă la mesele de familie și care dansa până dimineața la petreceri.
Totul a început pe nesimțite. După ce ne-am mutat împreună, eu și Vlad am descoperit cât de mult ne place să gătim și să mâncăm împreună. Era modul nostru de a ne relaxa după zilele lungi la birou. Sâmbetele erau dedicate experimentelor culinare: paste cu smântână și bacon, cartofi prăjiți cu brânză rasă, prăjituri cu ciocolată. Seara ne uitam la seriale cu câte două sticle de suc acidulat și o pungă mare de chipsuri între noi. Ne amuzam când părinții ne spuneau că „o să ajungeți să nu vă mai recunoașteți unul pe altul”.
Dar într-o zi, gluma s-a transformat în coșmar. Am început să obosesc după câteva trepte urcate. Vlad sforăia atât de tare încât nu mai puteam dormi. Ne certam din nimicuri, iar apropierea dintre noi dispăruse aproape complet. Într-o dimineață, după ce am leșinat în baie, Vlad m-a dus la spital.
— Doamnă Ilinca, trebuie să vă spun direct: sunteți la un pas de diabet. Greutatea dumneavoastră vă pune viața în pericol. Dacă nu faceți schimbări radicale, riscați complicații grave, mi-a spus doctorul Popescu, privindu-mă peste ochelari.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Vlad era lângă mine, palid ca varul. A încercat să glumească pe drum spre casă:
— Hai că nu e chiar așa grav… facem niște salate și gata!
Dar eu știam că nu e atât de simplu. Mâncarea devenise refugiul nostru, modul nostru de a ne consola după fiecare stres sau dezamăgire. Fără ea, cine eram noi?
În următoarele săptămâni am încercat să ținem dietă. Am aruncat toate dulciurile din casă, am cumpărat legume și carne slabă. Dar tentația era peste tot: la birou colegii aduceau gogoși, acasă mirosea mereu a pâine proaspătă de la brutăria din colț. Într-o seară, după o zi grea la muncă, Vlad a venit acasă cu două pizza mari.
— Hai să uităm azi de regim… merităm și noi o pauză!
Am cedat. Am mâncat amândoi până ni s-a făcut rău. A doua zi dimineață m-am privit în oglindă și am izbucnit în plâns. Vlad m-a găsit pe podeaua băii, strângându-mi genunchii la piept.
— Ilinca… nu știu ce să fac ca să te ajut…
— Nici eu nu știu! Poate că nu mai suntem buni unul pentru altul… poate că ne tragem unul pe altul în jos!
A fost prima dată când am spus cu voce tare ceea ce mă măcina de luni întregi. Vlad s-a retras în dormitor fără să spună nimic. În seara aceea nu am vorbit deloc.
Zilele următoare au fost un chin. Ne evitam privirile, vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la medic. Mama m-a sunat într-o seară:
— Ilinca, ce se întâmplă cu tine? Te aud mereu tristă…
— Nimic, mamă… doar sunt obosită.
Dar mama știa. În copilărie mă consola mereu cu prăjituri când plângeam. Acum îmi oferea doar tăcere și răbdare.
Într-o duminică dimineață, Vlad a venit lângă mine cu două cești de ceai verde.
— Ilinca… hai să încercăm altfel. Nu pentru regim sau pentru doctori… ci pentru noi doi. Hai să mergem împreună la consiliere. Poate avem nevoie de ajutor.
Am simțit cum mi se rupe un nod din piept. Am acceptat fără să spun un cuvânt.
La consiliere am descoperit cât de mult ascundeam sub mesele noastre bogate: frustrări nespuse, frici vechi din copilărie, rușinea față de propriile slăbiciuni. Am plâns amândoi în fața unei străine care ne asculta fără să judece.
Au urmat luni grele: recidive, certuri, dar și mici victorii – prima dată când am mers împreună la alergat în parc; prima dată când am gătit ceva sănătos și chiar ne-a plăcut; prima dată când ne-am ținut de mână fără să ne fie rușine unul de celălalt.
Familia a început să observe schimbarea. Mama a venit într-o zi cu o tavă de legume coapte și a spus:
— Sunt mândră de voi.
Nu am ajuns încă unde ne dorim. Sunt zile când încă plâng după o felie de tort sau când mă cert cu Vlad din nimicuri. Dar acum știm că nu suntem singuri în lupta asta.
Uneori mă întreb: câți dintre noi își ascund durerile sub mesele bogate? Câți au curajul să ceară ajutor înainte să fie prea târziu?