De ce trebuie mereu să cedez eu? – Viața mea de noră în casa soacrei mele

— Nu vezi că iar ai lăsat firimituri pe masă? Nu știu cum ai fost crescută la tine acasă, dar aici nu se trăiește în mizerie!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ascuțit în bucătărie, în timp ce eu încerc să strâng rapid resturile de la micul dejun. Mă simt ca o fetiță prinsă cu mâța-n sac, deși am 34 de ani și doi copii. Soțul meu, Radu, stă la masă cu telefonul în mână, prefăcându-se că nu aude.
— Îmi pare rău, doamnă Viorica, am să fiu mai atentă, spun încet, cu ochii în pământ.
— Nu-mi spune mie „doamnă”, că nu suntem străine! Dar dacă nu te înveți minte, o să ajungi să mă faci să cred că ai venit aici doar să te odihnești pe spatele nostru!
Mă doare fiecare cuvânt. Nu e prima dată când mă simt așa, dar azi parcă mă apasă mai tare. Mă gândesc la mama mea, la casa noastră mică din Bacău, la felul în care mă învăța să fiu demnă și să nu las pe nimeni să mă calce în picioare. Dar aici, în casa Vioricăi, demnitatea mea pare să se topească zi de zi, ca untul pe plită.

Când am venit la București, visam la o viață nouă, la o familie unită. Radu mi-a promis că vom avea casa noastră, dar după ce s-a născut primul copil, am rămas fără bani și am acceptat să ne mutăm la mama lui „doar pentru câteva luni”. Au trecut cinci ani. Cinci ani în care am devenit, fără să-mi dau seama, menajera tuturor.
— Radu, nu vrei să mă ajuți cu copiii? îl întreb într-o zi, când îl văd că se pregătește să iasă pe ușă.
— Vorbește cu mama, ea știe cel mai bine ce trebuie făcut, răspunde el, fără să mă privească.
Simt cum mi se strânge stomacul. Copiii, Ilinca și Vlad, se joacă în sufragerie, dar îi aud cum se ceartă. Mă duc la ei, încerc să-i împac, dar gândurile mele sunt la Radu. De ce nu mă vede? De ce nu mă aude?

Seara, când toți se adună la masă, Viorica începe să povestească vecinei de la etaj, tanti Lenuța, cum „fetele din ziua de azi nu mai știu să țină o casă”. Mă simt vizată, dar nu spun nimic. Radu râde la glumele mamei lui, iar eu mă simt tot mai mică.
— Tu ce părere ai, Radu? întreabă Viorica, privind spre el cu mândrie.
— Mama are dreptate, răspunde el, fără să clipească.
Mă uit la el și nu-mi vine să cred. Oare chiar nu vede cât mă doare? Sau nu-i pasă?

Într-o noapte, nu mai pot dormi. Mă ridic din pat și mă duc în bucătărie. Mă uit pe geam la luminile orașului și mă întreb unde am greșit. De ce trebuie mereu să cedez eu? De ce nu pot să spun „nu”?
A doua zi, încerc să vorbesc cu Radu.
— Radu, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Mă simt ca o străină în casa asta.
El oftează, se uită la mine ca și cum i-aș cere imposibilul.
— Ce vrei să fac? Mama ne-a ajutat mereu, nu putem să-i întoarcem spatele.
— Nu vreau să-i întoarcem spatele, dar vreau să fim o familie. Să avem intimitatea noastră, să nu mai fiu judecată pentru orice greșeală.
— Ești prea sensibilă, îmi spune el, și iese din cameră.

În ziua următoare, Viorica mă trimite la piață, apoi mă pune să spăl geamurile, să calc rufele, să gătesc. Nu mă întreabă niciodată dacă sunt obosită sau dacă am nevoie de ajutor. Când încerc să-i spun că nu mai pot, mă privește cu dispreț.
— Pe vremea mea, femeile nu se plângeau.
Mă simt prinsă într-o capcană. Nu am bani să plec, nu am unde să mă duc. Mama mea e bolnavă, nu pot să o încarc cu problemele mele. Prietenele mele s-au îndepărtat, nu mai am timp de ele.

Într-o duminică, după ce am pregătit masa pentru toată familia, Viorica găsește un fir de păr în ciorbă.
— Uite, nici să gătească nu știe!
Radu tace. Copiii se uită la mine speriați. Simt cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar mă abțin.
— Îmi pare rău, spun, dar vocea mea tremură.
— Nu-i nimic, spune Viorica, dar tonul ei e plin de reproș.

În acea seară, Ilinca vine la mine și mă întreabă:
— Mami, de ce ești tristă?
O iau în brațe și nu știu ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șase ani că mama ei nu mai știe cine este?

Trec zilele, toate la fel. Mă trezesc devreme, gătesc, spăl, calc, fac teme cu copiii, încerc să nu deranjez pe nimeni. Mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Unde e fata care visa să fie fericită?

Într-o zi, primesc un telefon de la o fostă colegă de facultate, Ana.
— Am văzut că ai postat o poză cu copiii. Ce mai faci?
Nu știu ce să-i spun. Mă bâlbâi, încerc să par veselă, dar Ana simte că ceva nu e în regulă.
— Dacă ai nevoie să vorbești, sunt aici, îmi spune ea.
Închid telefonul și plâng. Plâng pentru toate zilele în care am tăcut, pentru toate momentele în care am lăsat pe alții să decidă pentru mine.

În seara aceea, mă uit la Radu și îi spun:
— Nu mai pot. Dacă nu găsim o soluție, o să plec.
El mă privește șocat, dar nu spune nimic.

Nu știu ce va fi mâine. Nu știu dacă voi avea curajul să plec sau dacă voi găsi puterea să lupt pentru mine. Dar știu că nu mai vreau să fiu invizibilă. Nu mai vreau să fiu doar „nora”. Vreau să fiu eu.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi mai putem să ne sacrificăm înainte să ne pierdem cu totul? Voi ce ați face în locul meu?