De ce nu vrea fiica mea să aibă grijă de mama ei? Povestea unei familii sfâșiate

— Irina, te rog, nu mai ridica tonul la mama ta! vocea mea tremura, dar nu mai aveam putere să o ascund. În bucătăria noastră mică din Ploiești, mirosul de ceai de tei se amesteca cu tensiunea care plutea în aer. Maria stătea pe scaun, palidă, cu ochii închiși, încercând să ignore discuția. Irina, fiica noastră de douăzeci și șase de ani, își strângea pumnii pe lângă corp.

— Tata, nu mai pot! Nu vezi că totul cade pe mine? De ce trebuie să mă întorc mereu aici? De ce eu? vocea ei era spartă între furie și lacrimi.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu era prima oară când ne certam pe tema asta. De când Maria fusese diagnosticată cu scleroză multiplă, viața noastră se schimbase radical. Eu lucram la service-ul auto din cartier și încercam să aduc bani acasă, dar grijile nu se terminau niciodată. Irina locuia la București, avea un job la o agenție de publicitate și venea acasă doar când nu mai putea evita.

— Irina, e mama ta! Are nevoie de tine… De noi! am spus încet, încercând să nu izbucnesc.

Ea a oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii aceia verzi ai Mariei, plini de reproș.

— Tata, tu știi ce simt eu? Tu știi cum e să vii aici și să vezi că nimic nu s-a schimbat? Că totul e la fel ca atunci când eram mică? Că mama niciodată nu m-a ascultat cu adevărat?

M-am uitat la Maria. Își mușca buzele și încerca să nu plângă. Știam că între ele fusese mereu o distanță pe care nici eu n-am reușit s-o înțeleg sau s-o repar. Maria fusese mereu severă cu Irina — voia note bune, voia disciplină, voia ca fata ei să fie „altfel decât ea”. Dar Irina era visătoare, rebelă, mereu cu capul în nori. Și fiecare ceartă dintre ele lăsa urme adânci.

— Irina, te rog… Nu pentru mine. Pentru ea. E bolnavă… Nu mai poate singură.

Irina a izbucnit:

— Și eu? Eu pot singură? Eu n-am voie să fiu obosită? N-am voie să mă doară nimic?

Am simțit că mă sufoc. Mi-am amintit de serile când Irina era mică și plângea în camera ei după ce Maria o certa pentru o notă proastă sau pentru că uitase să spele vasele. Eu stăteam pe hol și ascultam fără să intervin. Mi-era frică de furia Mariei și nu voiam să stric „ordinea” din casă. Acum îmi dau seama cât rău am făcut tăcând.

— Știu că am greșit… am șoptit. Poate n-am fost tatăl de care ai avut nevoie. Dar acum… avem nevoie unii de alții.

Irina a tăcut. S-a uitat la Maria, care încerca să-și șteargă lacrimile fără să fie văzută.

— Mama… a spus încet Irina. De ce nu mi-ai spus niciodată că mă iubești?

Maria a tresărit. Am văzut cum îi tremură mâinile.

— Irina… Eu… Nu știu cum să spun lucrurile astea. Niciodată n-am știut. Mama mea n-a spus niciodată „te iubesc”. Așa am crescut…

Irina a izbucnit în plâns și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas cu Maria, privind-o cum se strânge în ea însăși ca o pasăre rănită.

— Ion… am greșit cu fata asta. Am vrut s-o fac puternică… Dar cred că am făcut-o rece.

Am luat-o de mână și am simțit cât de fragilă e acum femeia care odinioară ținea toată casa pe umeri.

— Nu e târziu… i-am spus încet.

Dar zilele au trecut greu. Irina nu a mai venit acasă două săptămâni. Maria s-a închis tot mai mult în ea însăși. Eu mergeam la muncă și mă întorceam într-o casă tăcută, unde doar televizorul mai umplea golul dintre noi.

Într-o seară ploioasă, când credeam că nu mai rezist, am primit un mesaj de la Irina: „Tata, pot veni mâine? Să vorbim.”

Am stat toată noaptea cu inima strânsă. Dimineața a venit cu pași grei. Irina a intrat în casă cu ochii umflați de nesomn.

— Tata… am nevoie să știu ceva. De ce ai stat mereu deoparte? De ce n-ai apărat-o niciodată pe mama când era nedreaptă cu mine?

M-am uitat la ea și am simțit că mi se rupe sufletul.

— Mi-a fost frică… Frică să nu stric familia. Frică să nu vă pierd pe amândouă.

Irina a dat din cap trist:

— Dar m-ai pierdut oricum…

Apoi s-a dus la Maria. S-au privit lung, fără cuvinte. În sfârșit, Maria a spus:

— Îmi pare rău, Irina… N-am știut cum să fiu mamă altfel decât am fost crescută eu.

Irina a început să plângă din nou și a îngenuncheat lângă patul Mariei.

— Vreau să te ajut… Dar trebuie să mă lași să fiu eu însămi. Să nu mai simt că orice fac e greșit.

Maria a dat din cap și i-a luat mâna în mâinile ei slabe.

În acea zi am simțit că poate există speranță pentru noi. Dar rana e adâncă și vindecarea va dura mult.

Acum stau singur la masa din bucătărie și mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca noi? Oare cât rău facem atunci când tăcem sau când iubim fără să știm s-o arătăm? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?