De ce mereu eu plătesc? – O poveste despre iubire, bani și limitele propriei valori

— Iar ai uitat portofelul acasă, Mihai? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce scotoceam prin geantă după card. Era a treia oară săptămâna asta când ieșeam la restaurant și, ca de obicei, nota de plată ajungea la mine. Chelnerul aștepta răbdător, privindu-ne cu o politețe obosită, iar Mihai zâmbea stânjenit, ridicând din umeri. — Scuze, iubito, promit că data viitoare plătesc eu. Știi că am avut o săptămână grea la muncă și nici nu mi-am verificat contul.

Am plătit, ca de fiecare dată, și am ieșit în frigul de noiembrie, simțind cum mă apasă nu doar aerul rece, ci și povara unei relații care părea să devină tot mai dezechilibrată. Pe drum spre casă, Mihai a încercat să mă ia de mână, dar am tras-o instinctiv. — Ce e? m-a întrebat, cu voce joasă. — Nimic, am răspuns, dar în mintea mea era un vacarm. De ce mereu eu? De ce nu simte și el că trebuie să contribuie? Oare chiar nu vede cât de mult mă doare?

Ajunși acasă, mama mă aștepta în bucătărie, cu privirea ei ascuțită, care nu ierta nimic. — Iar ai plătit tu, nu-i așa? a întrebat fără să se uite la mine, amestecând în oala cu ciorbă. Mihai s-a retras rapid în cameră, lăsându-mă singură cu reproșurile mamei. — Nu înțeleg ce vezi la băiatul ăsta. Nu are niciun plan, niciun rost. Tu muncești, tu plătești, tu te zbați. O să ajungi să-l întreții toată viața, dacă nu te trezești la timp.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să-i dau dreptate, dar nici nu puteam să-i contrazic argumentele. Mihai era blând, mă făcea să râd, dar când venea vorba de bani, părea că totul cade pe umerii mei. Îmi aminteam începuturile noastre, când eram studenți și nu conta cine plătește, pentru că oricum nu aveam nimic. Dar acum, după patru ani, eu aveam un job stabil la o firmă de contabilitate, iar el încă schimba locurile de muncă, mereu cu scuze, mereu cu promisiuni.

În seara aceea, după ce mama s-a retras, am intrat în cameră și l-am găsit pe Mihai uitându-se la un serial pe laptop. — Putem să vorbim? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă. — Sigur, ce s-a întâmplat? — Mihai, nu mai pot să fiu eu mereu cea care plătește. Mă simt folosită. Nu vreau să cred că asta e tot ce merit. El a oftat, evitându-mi privirea. — Știu că nu e corect, dar chiar trec printr-o perioadă grea. O să se schimbe, promit.

Promisiuni. Mereu promisiuni. Am adormit cu inima grea, întrebându-mă dacă nu cumva mama are dreptate. Dimineața, la cafea, tata a încercat să mă încurajeze. — Fata tatii, nu lăsa pe nimeni să te tragă în jos. Tu ai muncit pentru tot ce ai. Dacă el nu poate ține pasul, poate nu e omul potrivit pentru tine. Dar eu nu voiam să renunț. Îl iubeam pe Mihai, sau cel puțin așa credeam. Poate că mă agățam de amintirea unui început frumos, nu de realitatea de acum.

Sâmbătă, am mers la ziua de naștere a prietenei mele, Ioana. Toți au venit cu cadouri, iar Mihai a venit cu mâna goală. — Nu am avut timp să iau ceva, a spus, zâmbind larg, ca și cum ar fi fost o glumă. Ioana mi-a aruncat o privire scurtă, plină de compasiune. — Nu te supăra, dar nu ți se pare că Mihai profită de tine? m-a întrebat la bucătărie, în timp ce turnam vin în pahare. — Nu, nu e așa, am încercat să mă apăr, dar vocea mea suna nesigură. — Ești sigură? Pentru că toți vedem asta, doar tu nu vrei să recunoști.

Pe drumul spre casă, Mihai a început să se plângă de prietenii mei. — Nu-mi place cum se uită la mine. Parcă mă judecă toți. — Poate pentru că nu faci nimic să-i contrazici, am spus, cu voce joasă. — Adică ce vrei să spui? — Că nu e normal să mă lași mereu pe mine să plătesc, să mă zbat pentru amândoi, în timp ce tu… — În timp ce eu ce? a ridicat tonul. — În timp ce tu nu faci nimic! am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji. — Îmi pare rău, a spus, dar părea mai mult supărat decât trist.

În acea noapte, am stat trează, gândindu-mă la toate momentele în care am pus nevoile lui înaintea mea. La toate dățile când am spus „da” doar ca să nu-l supăr, la toate promisiunile lui care nu s-au împlinit niciodată. M-am întrebat dacă nu cumva am ajuns să confund iubirea cu teama de a fi singură, cu dorința de a fi acceptată, cu speranța că, dacă dau destul, voi primi și eu ceva înapoi.

A doua zi, am decis să vorbesc cu el deschis, fără ocolișuri. — Mihai, nu mai pot. Nu mai pot să fiu singura care trage. Dacă nu vrei sau nu poți să fii partenerul meu cu adevărat, atunci nu are rost să continuăm. El a tăcut mult timp, apoi a spus: — Poate ai dreptate. Poate nu sunt omul potrivit pentru tine. Dar nici eu nu vreau să mă simt mereu mai prejos.

Am plâns amândoi, fiecare pentru pierderea lui. Eu pentru visul unei iubiri care să mă împlinească, el pentru confortul unei relații în care nu trebuia să-și asume nimic. Am decis să ne despărțim, deși inima mea se rupea. Dar, pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir. Că am dreptul să cer mai mult, să pun limite, să nu mă mai sacrific pentru cineva care nu e dispus să facă același lucru pentru mine.

Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: unde se termină iubirea și unde începe compromisul care ne distruge? Oare câți dintre noi acceptăm prea puțin, doar de frica singurătății? Voi ce ați face în locul meu?