De ce am fost nevoită să-mi îndepărtez propria mamă: O poveste despre trădare, iertare și regăsirea sinelui

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Ți-am spus tot ce mi-a făcut, iar tu… tu îl aperi pe el? Glasul mi se frânge, dar nu-mi permit să plâng. Nu acum, nu în fața ei. Mama mă privește cu ochii aceia reci, pe care îi cunosc atât de bine din copilărie. — Irina, tu mereu exagerezi. Știi bine că Vlad e un om bun. Dacă a ajuns să ridice vocea la tine, sigur ai făcut tu ceva.

Așa începe sfârșitul. În bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, cu miros de cafea arsă și perdele îngălbenite de timp, am simțit pentru prima dată că nu mai am mamă. Nu mai am refugiu. Aveam 34 de ani și tocmai ieșisem dintr-un mariaj care m-a lăsat fără vlagă, fără încredere și fără prieteni. Vlad fusese totul pentru mine la început: atent, galant, promițându-mi o viață liniștită. Dar după nuntă, liniștea s-a transformat în tăcere apăsătoare, iar atenția lui în control și reproșuri.

— Ești prea sensibilă, Irina! Toate femeile trec prin asta. Nu te mai plânge atâta! Mama repeta aceleași cuvinte ca Vlad. Parcă vorbeau aceeași limbă, una pe care eu nu o înțelegeam. Când am prins curaj să-i spun mamei că Vlad mă jignește, că mă face să mă simt mică și neînsemnată, ea a ridicat din umeri: — Așa sunt bărbații. Tu trebuie să fii mai puternică.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești și eu stăteam ghemuită pe canapea cu telefonul în mână, am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că ești fericită acum că ai distrus tot.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi era frică să ies din casă, îmi era frică să răspund la telefon. Mama a venit a doua zi la mine și mi-a spus direct: — Vlad a venit la mine aseară. Era distrus din cauza ta. Cum ai putut să-l lași așa?

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-i explic mamei că nu mai puteam trăi cu cineva care mă făcea să mă simt invizibilă, dar ea nu voia să audă. Pentru ea, divorțul era o rușine. Pentru mine era singura salvare.

— Tu nu știi să fii soție! Dacă ar fi trăit tatăl tău… Nu i-am mai dat voie să termine fraza. Am ieșit din bucătărie și am trântit ușa după mine. Am plâns ore întregi pe holul blocului, cu capul între genunchi, rușinată că vecinii mă aud suspinând.

Au urmat luni de tăcere între mine și mama. Îmi trimitea mesaje scurte: „Ești bine?”, „Ai nevoie de bani?” Dar niciodată nu întreba cum mă simt cu adevărat sau dacă am nevoie de o îmbrățișare. În schimb, sora mea mai mică, Oana, încerca să facă pace: — Irina, încearcă să o înțelegi pe mama. E greu pentru ea să accepte că ai divorțat.

— Dar pentru mine cine are grijă? Cine mă crede pe mine? Cine mă apără? urlam în gând.

Într-o zi am primit vestea că Vlad a început o relație nouă și mama a invitat-o pe noua lui iubită la masă de Paște. Atunci am știut că nu mai pot continua așa. Am sunat-o pe mama și i-am spus calm: — Pentru binele meu, nu mai vreau să păstrăm legătura o vreme. M-ai rănit prea tare.

A tăcut mult la telefon. Apoi a spus doar: — Faci ce vrei. Dar să nu uiți că eu sunt mama ta.

Au trecut doi ani de atunci. M-am mutat într-un alt oraș, mi-am găsit un job nou și încet-încet am început să-mi recuperez stima de sine. Am mers la terapie, am citit zeci de cărți despre relații toxice și am descoperit cât de mult contează să ai grijă de tine înainte de toate.

Oana mă vizitează uneori și îmi povestește despre mama: — Îți duce dorul, dar e prea mândră ca să recunoască.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă sângele chiar e mai gros decât apa sau dacă uneori trebuie să-ți salvezi sufletul chiar cu prețul unei rupturi definitive.

M-am întrebat adesea: Oare câți dintre noi au avut curajul să se pună pe primul loc? Câți au ales vindecarea în locul loialității oarbe față de familie?