De ce a trebuit să rup legătura cu propria mea mamă: Povestea unei trădări, a iertării și a regăsirii valorii de sine

— Irina, nu te mai recunosc! Cum poți să faci asta familiei tale? Glasul mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau ușor pe cana de porțelan, iar ochii ei, altădată blânzi, ardeau acum de reproș. Stăteam în fața ei, cu inima strânsă ca un pumn, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu mai aveam putere.

— Mamă, nu eu am ales să fiu trădată. Nu eu am ales să fiu mințită și umilită. De ce nu poți să vezi asta?

A tăcut o clipă, apoi a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat pe umeri toată greutatea lumii. — Sorin e un om bun, Irina. Poate ai exagerat tu… poate ai fost prea dură cu el. Știi că nu e ușor să fii bărbat în zilele noastre.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip, să arunc totul pe jos, să-i spun că nu mai pot. Dar am rămas acolo, nemișcată, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu era prima dată când mama îl apăra pe Sorin. De fiecare dată când îi povesteam despre certurile noastre, despre cum mă făcea să mă simt mică și neînsemnată, mama găsea scuze pentru el.

— Irina, trebuie să fii mai înțelegătoare. Căsnicia e grea. Și eu am trecut prin multe cu tatăl tău, dar nu am fugit niciodată.

Nu știa că tata ridica mâna la ea uneori. Sau poate știa și a ales să uite. Poate așa fusese crescută: să rabde, să tacă, să ierte orice pentru liniștea familiei.

Am plecat din casa mamei cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre apartamentul meu din cartierul Militari, am simțit că nu mai am niciun sprijin. Sorin mă părăsise pentru o altă femeie, iar mama… mama îl alesese pe el.

În zilele care au urmat, telefonul a sunat obsesiv. Mesaje peste mesaje: „Irina, te rog să vorbești cu Sorin.” „Irina, nu poți să-l lași așa.” „Irina, gândește-te la ce va zice lumea.”

Lumea… mereu lumea! Niciodată eu.

Într-o seară, după ce am plâns până mi s-au uscat ochii, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Camelia.

— Irina, tu nu vezi că mama ta proiectează pe tine propriile ei frici? Cât o să mai trăiești pentru alții?

M-am uitat la tavanul alb al camerei mele și am simțit pentru prima dată o liniște ciudată. Poate Camelia avea dreptate. Poate era timpul să trăiesc pentru mine.

A doua zi dimineață am scris un mesaj mamei: „Mamă, te iubesc, dar nu mai pot continua așa. Am nevoie de spațiu ca să mă vindec.”

Nu mi-a răspuns. Au trecut zile, apoi săptămâni. În fiecare zi mă uitam la telefon cu inima strânsă. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Într-o duminică după-amiază, când soarele bătea leneș în ferestrele blocului meu vechi de pe Iuliu Maniu, am primit un mesaj de la fratele meu mai mic, Vlad: „Mama plânge mereu după tine. Zice că ai uitat-o.”

Am vrut să-i spun că nu am uitat-o niciodată. Că încă îi simt parfumul de levănțică și îi aud pașii prin casă. Dar nu puteam să mă întorc. Nu încă.

În lunile care au urmat am început terapia. Am învățat că nu sunt vinovată pentru alegerile altora. Am învățat că merit iubire și respect fără condiții. Am început să ies din nou cu prietenii, să merg la teatru și chiar m-am înscris la un curs de pictură.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când orașul părea înghițit de întuneric și frig, am găsit curajul să-i scriu mamei o scrisoare lungă. I-am spus tot ce nu avusesem curajul să-i spun niciodată: cât m-a durut lipsa ei de sprijin, cât de singură m-am simțit când toți ceilalți mă judecau. I-am spus că o iubesc, dar că trebuie să mă iubesc și pe mine.

Nu știu dacă va înțelege vreodată. Poate va rămâne mereu prizonieră în propriile ei frici și prejudecăți. Dar eu știu acum cine sunt și ce merit.

Uneori mă întreb: oare câte femei din România au trecut prin aceeași durere? Câte dintre noi au avut curajul să spună „ajunge”? Dacă povestea mea ajută măcar o singură persoană să-și găsească vocea, atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.