Datoria ascunsă

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână extrasul de cont pe care îl găsisem întâmplător printre hârtiile lui. Era trecut de miezul nopții, copiii dormeau, iar liniștea casei era spartă doar de respirația mea sacadată și de pașii lui Radu, care se apropia încet, cu privirea în pământ.

— Livia, te rog, lasă-mă să-ți explic… Nu e ceea ce crezi.

— Atunci ce e? De luni de zile ne chinuim cu banii, am renunțat la vacanță, la haine noi pentru copii, iar tu… tu îi plătești ratele la bancă fostei tale soții? De ce? De ce nu mi-ai spus?

Radu a oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului. Îl vedeam pentru prima dată atât de mic, atât de vinovat. Îmi venea să urlu, să arunc cu ceva în el, dar m-am abținut. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Nu am vrut să te rănesc. Știu că nu e corect față de tine și față de copii… Dar Irina… Irina are probleme mari. Și-a pierdut locul de muncă acum jumătate de an și banca era pe cale să-i ia mașina. Dacă rămânea fără ea, nu putea să-l ducă pe Vlad la școală. E și copilul meu, Livia…

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră. Mă simțeam prinsă într-o capcană. Pe de o parte, îl înțelegeam: Vlad era fiul lui din prima căsătorie, un băiat de 10 ani pe care îl vedeam uneori în weekenduri. Dar pe de altă parte, nu puteam accepta că totul s-a făcut pe ascuns, că familia noastră era pusă pe plan secund.

— Și noi? Noi ce suntem pentru tine? Doar o rezervă de bani pentru problemele altora?

— Nu e așa! Livia, te rog… Am vrut doar să ajut. Am crezut că o să se rezolve repede, că Irina își va găsi alt serviciu și nu va mai avea nevoie de mine. Dar totul s-a complicat. Și mi-a fost frică să-ți spun… Am știut că te va durea.

— M-ai mințit! Ai ascuns asta luni întregi! Cum pot să mai am încredere în tine?

Radu a tăcut. În ochii lui am văzut rușine, dar și o urmă de disperare. Știam că nu e un om rău. Îl iubisem tocmai pentru bunătatea lui, pentru felul în care avea grijă de toți din jur. Dar acum bunătatea lui ne făcea rău nouă.

A doua zi dimineață am încercat să mă comport normal cu copiii noștri, Ilinca și Paul. Le-am pregătit micul dejun, i-am dus la școală, dar simțeam cum mă apasă un nod în gât. La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mirela, a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Livia, ce s-a întâmplat? Pari absentă…

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus totul. Mirela a dat din cap dezaprobator.

— Eu nu aș putea să iert așa ceva. E trădare! Dacă a făcut-o o dată, o va face și altă dată.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu stând la masă cu capul în mâini. Pe masă era o scrisoare de la bancă: încă o rată întârziată pentru apartamentul nostru.

— Livia… trebuie să vorbim serios despre bani. Nu mai putem continua așa. Am vorbit azi cu Irina și i-am spus că nu o mai pot ajuta. A plâns… dar nu mai pot pune familia noastră în pericol.

— Nu e doar despre bani, Radu! E despre încredere! Cum pot să știu că data viitoare nu vei ascunde altceva?

— Ai dreptate… Am greșit mult față de tine. Dar vreau să repar lucrurile. Vreau să fim din nou o familie.

Lunile care au urmat au fost grele. Am mers împreună la consiliere de cuplu. Am vorbit mult despre trecutul lui Radu, despre vinovăția pe care o simțea față de Vlad și Irina, despre fricile mele și despre nevoia mea de siguranță. Au fost certuri, lacrimi și momente când am vrut să renunț.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce copiii au adormit, Radu m-a luat de mână.

— Livia… știu că nu merit iertarea ta ușor. Dar vreau să-ți promit că nu voi mai ascunde niciodată nimic de tine. Familia noastră e tot ce am mai scump.

L-am privit îndelung. Nu știam dacă pot uita totul sau dacă rana va rămâne mereu acolo. Dar știam că trebuie să încercăm pentru copii și pentru noi.

Uneori mă întreb dacă sacrificiile făcute pentru cei din trecut merită prețul plătit în prezent. Cât poți ierta într-o familie? Și când devine bunătatea o formă de trădare?