„Dacă nu vrei să stai la masă cu familia mea, doar gătește și pune masa, apoi pleacă!” – Lupta mea pentru respect într-o familie românească

— Irina, dacă nu vrei să stai la masă cu familia mea, doar gătește și pune masa, apoi pleacă!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a răsunat tăios prin bucătăria mică, plină de aburi și miros de sarmale. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria casă, dar niciodată nu fusese atât de directă. M-am uitat spre soțul meu, Vlad, care stătea la masa din sufragerie cu tatăl lui și fratele mai mic, Radu. Nu a spus nimic. Doar a evitat privirea mea.

Am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde mesele însemnau râsete, povești și sprijin. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, am crezut că am găsit sufletul pereche. Era blând, atent, iar promisiunile lui despre o viață împreună m-au făcut să visez la o familie unită. Dar după nuntă, realitatea s-a schimbat. Ne-am mutat la părinții lui „temporar”, cum spunea el, dar acel temporar s-a transformat în ani.

De la început, doamna Mariana m-a privit ca pe o intrusă. „Fetele din ziua de azi nu mai știu să țină o casă”, spunea adesea cu voce tare, de față cu toți. Încercam să mă fac utilă: găteam, spălam, făceam curat. Dar niciodată nu era suficient. „Supa e prea sărată”, „Ciorba nu are gust ca a mea”, „Nu ai șters bine praful”. Vlad încerca uneori să mă apere: „Mamă, las-o, face tot ce poate”, dar vocea lui era slabă și se stingea repede sub privirea ei aspră.

În seara aceea, când am auzit cuvintele ei – „doar gătește și pune masa, apoi pleacă!” – ceva s-a rupt în mine. Am ieșit pe balcon cu farfuria în mână și am privit orașul luminat. M-am întrebat: cum am ajuns aici? Unde e Irina care visa să fie iubită și respectată? De ce accept să fiu tratată ca o servitoare?

După cină, Vlad a venit la mine. „Nu te supăra pe mama, știi cum e ea… E obosită.”
— Vlad, tu chiar nu vezi ce se întâmplă? Nu sunt invitată la propria masă! Sunt bună doar să gătesc și să servesc!
A oftat și a dat din umeri: „E casa lor… Trebuie să ne adaptăm.”

În noaptea aceea n-am dormit. Am plâns în pernă până m-au durut ochii. A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la mama: „Te iubim mult, Irina! Să nu uiți cine ești.” Am simțit un nod în gât. Mi-am adus aminte de serile de acasă, când tata îmi spunea: „Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți mai puțin decât ești.”

În zilele următoare am început să mă retrag tot mai mult. Vorbeam puțin cu Vlad, iar cu socrii aproape deloc. Doamna Mariana părea mulțumită: „Vezi? Fetele astea tinere n-au răbdare.” Radu râdea pe sub mustață când mă vedea spălând vasele singură.

Într-o duminică, am primit vizita unei prietene vechi, Laura. Când a văzut atmosfera din casă, mi-a spus direct:
— Irina, tu nu vezi că te pierzi? De ce nu îi spui lui Vlad ce simți cu adevărat?
— Am încercat… Dar nu mă ascultă. Parcă nici nu-i pasă.
— Atunci fă ceva pentru tine! Meriți mai mult.

Vorbele Laurei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Vlad a venit acasă de la serviciu, am decis să vorbesc deschis:
— Vlad, eu nu mai pot trăi așa. Nu mai sunt fericită aici. Vreau să avem casa noastră sau…
El s-a uitat la mine speriat:
— Sau ce?
— Sau plec.
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu pot să-mi las părinții acum… Tata e bolnav…
— Dar pe mine poți să mă lași?

Am simțit cum inima mi se strânge. În acea noapte am făcut bagajul și am plecat la Laura. Mama m-a sunat plângând: „Vino acasă dacă ai nevoie!”

Au urmat luni grele. Vlad m-a căutat de câteva ori, dar mereu cu scuze: „Mama promite că va fi mai bună”, „Hai să încercăm din nou”. Dar eu știam că dacă mă întorc fără schimbări reale, totul va fi la fel.

Am început să lucrez ca educatoare la o grădiniță din oraș. Copiii mă făceau să zâmbesc din nou. Încet-încet mi-am recâștigat încrederea în mine. Am cunoscut oameni noi și am început să-mi construiesc o viață fără umilință.

După aproape un an, Vlad a venit la mine cu ochii roșii:
— Irina… Am vorbit cu ai mei. Am găsit un apartament mic… Vreau să încercăm din nou, doar noi doi.
L-am privit mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era încă iubire, dar și teamă.

Acum stau în fața ferestrei și mă gândesc: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină răbdarea și începe demnitatea? Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea?