Cutia pe care n-am avut curajul s-o deschidem niciodată

— Nu mai pot, Lucian! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară ploioasă de noiembrie, cu vocea tremurândă și ochii înlăcrimați. El stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încrucișate pe piept, privind în gol spre fereastră. Pe pervaz, cutia aceea mică de lemn, cu panglica ei roșie, părea să ne privească și ea, tăcută și grea.

— Atunci deschide-o, a spus el brusc, fără să mă privească. Deschide-o dacă asta ne va salva.

Am rămas nemișcată câteva secunde. Zece ani de când primisem acea cutie la nuntă, de la mătușa Ileana, cu instrucțiunea clară: „Să nu o deschideți decât atunci când nu mai găsiți altă cale.” Am râs atunci, crezând că nu vom avea nevoie niciodată de ea. Dar viața nu e ca-n filmele romantice.

La început, totul părea simplu. Ne-am mutat într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu mobila veche de la părinți și vise mari. Lucian lucra la o firmă de IT, eu predam franceză la școala din cartier. Seara ne țineam în brațe și vorbeam despre copii, vacanțe la mare și cum o să ne cumpărăm cândva o casă cu grădină.

Dar timpul a trecut și visele s-au transformat în facturi, oboseală și discuții despre cine duce gunoiul sau cine uită să cumpere pâine. Am început să vorbim tot mai puțin. El venea târziu acasă, eu adormeam cu televizorul pornit. Când încercam să-i spun ce simt, ridica din umeri sau schimba subiectul.

— Nu e nimic de spus, Dana. Toți trecem prin asta. E normal.

Dar nu era normal. Nu pentru mine. Mă simțeam tot mai singură lângă el. Prietenele mele îmi spuneau că așa e după ani de căsnicie, că trebuie să ai răbdare. Mama îmi repeta obsesiv: „Nu te plânge, mamă, bărbații nu-s făcuți să vorbească despre sentimente.”

Apoi a venit momentul când am pierdut sarcina. Aveam trei luni și jumătate. Am plâns singură în baie, cu fața în prosop, ca să nu mă audă Lucian. El a venit acasă târziu și a zis doar:

— O să fie bine data viitoare.

N-a fost niciodată o dată viitoare. După aceea am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil. Am început să evităm subiectele grele. Ne-am refugiat fiecare în rutina lui: el în calculator, eu în seriale și cărți.

Într-o zi, am găsit cutia pe raftul din debara. Am ținut-o în mâini mult timp, întrebându-mă dacă nu ar trebui s-o deschid. Dar mi-a fost frică. Frică să nu descopăr că nu mai avem nimic de salvat.

Anii au trecut. Sora mea, Mihaela, a divorțat după șapte ani de căsnicie. Tata s-a îmbolnăvit grav și am stat luni întregi prin spitale. Lucian era mereu ocupat sau absent. Când tata a murit, am simțit că mă prăbușesc. Am vrut să-i spun lui Lucian cât de mult mă doare, dar el doar m-a bătut pe umăr și mi-a zis:

— Trebuie să fii tare pentru mama ta.

În acea seară am plâns până dimineața. M-am uitat la el cum doarme liniștit lângă mine și m-am întrebat dacă mă mai iubește sau dacă doar ne-am obișnuit unul cu altul ca doi străini care împart aceeași casă.

Apoi a venit pandemia și am fost forțați să stăm împreună în același apartament mic. La început am crezut că va fi o șansă să ne apropiem din nou. Dar tăcerile s-au adâncit și mai tare. Fiecare zi era o repetiție a celei dinainte: cafea amară dimineața, muncă online, prânzuri reci și seri lungi fără cuvinte.

Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva. Râdea cu un ton pe care nu-l mai auzisem demult. Când l-am întrebat cine era, mi-a spus scurt:

— Un coleg de la muncă.

Am știut că minte. Dar n-am avut curajul să-l confrunt. Poate pentru că nici eu nu eram fără vină: începusem să vorbesc tot mai mult cu un coleg de la școală, Radu, care părea singurul interesat de ce simt.

Și totuși, nu l-am înșelat niciodată pe Lucian. Poate din loialitate sau poate din frică de singurătate.

Azi-noapte am visat că deschid cutia aceea misterioasă și găsesc în ea doar o oglindă mică și un bilet: „Privește-te bine înainte să-l judeci pe cel de lângă tine.” M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește.

Azi e aniversarea noastră de zece ani. Stăm față în față la masa din bucătărie, cu cutia între noi ca un verdict mut.

— Ce facem acum? întreb încet.

Lucian oftează adânc și pentru prima dată după mult timp mă privește în ochi.

— Poate ar trebui să vorbim… fără să ne ascundem după tăceri sau după cutii.

Îmi dau seama că poate nu există un răspuns magic ascuns într-o cutie sau într-un gest simbolic. Poate tot ce avem nevoie e curajul să spunem ce simțim cu adevărat.

Mă uit la el și mă întreb: oare câte cupluri ajung ca noi? Oare câți oameni se tem mai mult de adevăr decât de singurătate? Dacă ați fi în locul meu… ați deschide cutia sau ați încerca să vă regăsiți fără ea?