Cum i-am spus nurorii mele că e mamă, nu mai e copilă: povestea unei mame românce

— Ana, te rog, lasă telefonul și ajută-mă cu masa, am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de nervi. Era a treia oară în acea după-amiază când îi ceream același lucru. Stătea pe canapea, cu ochii lipiți de ecran, de parcă lumea reală nu mai conta. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred că fata asta, care abia împlinise 23 de ani, era acum soția fiului meu și, mai nou, mama nepoatei mele.

Îmi amintesc prima dată când a venit la noi. Radu, băiatul meu, era atât de îndrăgostit încât nu vedea nimic altceva. Ana părea pierdută, cu degetele mereu pe telefon, zâmbind absent la glumele noastre de familie. Am încercat să o implic, să o întreb despre copilărie, despre părinți, dar răspunsurile erau scurte, uneori chiar monosilabice. Radu râdea și spunea că „așa sunt tinerii acum”, dar eu simțeam că e mai mult de atât.

Când s-a născut Maria, nepoata mea, am sperat că Ana se va schimba. Că va înțelege că viața nu mai e doar despre selfie-uri și stories, ci despre responsabilitate, despre nopți nedormite, despre grija pentru un suflet mic și neajutorat. Dar, în loc să se maturizeze, Ana părea și mai copleșită. O vedeam cum se ascunde în baie cu telefonul, cum îi dădea Mariei biberonul cu o mână și cu cealaltă răspundea la mesaje.

Într-o seară, după ce Maria plânsese ore întregi, am intrat în camera lor. Ana stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de oboseală, dar tot cu telefonul în mână. — Ana, trebuie să înțelegi că nu mai ești copilă. Ești mamă acum. Maria are nevoie de tine, nu de o umbră care se ascunde după ecrane, i-am spus, încercând să nu ridic tonul. S-a uitat la mine cu o privire pierdută, ca și cum nu înțelegea ce-i spun. — Nu mă înțelegeți, a șoptit. Nu e așa ușor cum credeți.

Am simțit atunci un val de milă, dar și de furie. Cum să nu fie ușor? Și eu am fost mamă tânără, și eu am trecut prin nopți albe, dar nu m-am ascuns niciodată de responsabilități. M-am așezat lângă ea și am încercat să vorbesc calm. — Ana, nu vreau să te cert. Dar trebuie să înțelegi că Maria are nevoie de tine. Nu poți să te comporți ca o adolescentă. Ai ales să fii mamă, acum trebuie să fii prezentă.

Radu a intrat în cameră și ne-a găsit așa, una lângă alta, încordate. — Ce se întâmplă aici? a întrebat, privindu-ne cu îngrijorare. — Nimic, doar încercăm să vorbim, am răspuns eu, dar Ana a izbucnit în plâns. — Nu pot, Radu! Nu pot să fiu ca mama ta! Nu pot să fiu perfectă!

Atunci am înțeles că problema nu era doar lipsa de responsabilitate, ci și presiunea pe care o simțea. Poate că am fost prea dură, poate că așteptările mele erau prea mari. Dar cum să nu vreau ce e mai bun pentru nepoata mea? Cum să nu-mi doresc ca fiul meu să aibă o familie unită, nu una în care fiecare se ascunde după ecrane și tăceri?

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Ana evita să stea cu mine, iar Radu încerca să facă pe mediatorul. Într-o dimineață, am găsit-o pe Ana în bucătărie, făcându-și o cafea. Avea cearcăne adânci și părea mai tristă ca niciodată. — Ana, hai să vorbim, i-am spus, încercând să fiu blândă. — Nu știu dacă pot, a răspuns ea, dar totuși s-a așezat la masă.

Am început să-i povestesc despre cum a fost pentru mine când l-am avut pe Radu. Despre fricile mele, despre greșelile pe care le-am făcut, despre cât de greu mi-a fost să mă adaptez. Am văzut cum ochii ei se umplu de lacrimi. — Credeam că doar eu mă simt așa, a spus încet. — Nu, Ana, toate mamele trec prin asta. Dar trebuie să înveți să ceri ajutor, să vorbești, nu să te ascunzi.

Din acea zi, lucrurile au început să se schimbe, încet. Ana a început să petreacă mai mult timp cu Maria, să mă întrebe lucruri despre creșterea copiilor, să accepte ajutorul meu. Nu a fost ușor, au fost zile când totul părea să revină la vechile obiceiuri, dar am învățat să am răbdare. Radu a fost mereu acolo, încercând să ne apropie, să ne facă să ne înțelegem.

Acum, după aproape un an, mă uit la Ana și văd o femeie care încă învață, dar care încearcă. O mamă care greșește, dar care nu mai fuge de responsabilități. Și mă întreb: oare am fost prea dură cu ea? Oare generația lor chiar e atât de diferită sau doar are nevoie de mai multă înțelegere? Poate că, în loc să judecăm, ar trebui să ascultăm mai mult.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi ajutat-o pe Ana să devină mamă, nu doar o fată cu vise și temeri? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar cred că împreună putem găsi o cale.