Culegi ce semeni: Povestea unei ierni amare în familia Popescu

— O să ne ajungă pentru toată luna! a tunat Radu, trântind punga de orez pe masa din bucătărie. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar m-am abținut să-i răspund. Copiii, Ana și Vlad, s-au uitat la mine cu ochii mari, întrebători. Era a treia zi de când nu mai vorbeam cu adevărat cu soțul meu, iar tăcerea dintre noi era mai rece decât iarna de afară.

Totul a început după ce Radu a pierdut serviciul la fabrica de mobilă. Nu era vina lui, dar nici nu voia să accepte ajutor de la nimeni. Mândria lui era mai mare decât frigul din apartamentul nostru cu două camere din cartierul Dristor. Eu lucram la supermarket, la casă, dar salariul meu abia acoperea întreținerea și mâncarea copiilor. Într-o seară, după ce am văzut că nu mai avem decât câteva conserve și un pachet de orez, am încercat să-i spun că trebuie să găsim o soluție.

— Nu avem nevoie de nimic de la nimeni! a spus el, cu vocea ridicată. — Oamenii au trăit cu orez luni întregi în război! Putem și noi.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi, dar nu am vrut să-i arăt slăbiciunea mea. În noaptea aceea am dormit întoarsă cu spatele la el, ascultând cum vântul şuieră pe la geamuri și copiii tușesc în camera lor.

A doua zi, la serviciu, i-am povestit totul Mariei, colega mea de la casă. — Dacă ar fi după mine, l-aș pune să mănânce numai orez până se satură! a râs ea amar. Dar eu nu puteam râde. Mă durea să văd cum familia mea se destramă încet, sub povara orgoliului lui Radu.

Seara, când am ajuns acasă, Ana mă aștepta în hol cu ochii roșii. — Mama, mi-e foame… Nu mai avem pâine?

Am înghițit în sec și i-am dat un bol cu orez fiert. Vlad nici nu s-a atins de el. — De ce nu putem mânca altceva?

Radu a intrat în bucătărie și a trântit ușa. — Dacă nu vă convine, mergeți la bunica! a strigat el.

M-am uitat la el cu ură și neputință. Nu era omul pe care îl cunoscusem acum zece ani, când dansam împreună la nunta verișoarei mele și visam la o viață simplă, dar fericită.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Copiii au început să evite mesele în familie. Eu mă prefăceam că nu-mi e foame ca să le las lor mai mult. Radu stătea toată ziua pe canapea, uitându-se la televizor sau ieșind pe balcon să fumeze. Nu mai vorbea cu mine decât ca să-mi reproșeze cheltuielile sau să-mi spună că nu-l susțin suficient.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am încercat din nou să vorbesc cu el.
— Radu, nu putem continua așa. Copiii suferă. Eu… nu mai pot.
El s-a uitat la mine cu ochi goi.
— Dacă vrei să pleci, pleacă. Eu nu mă umilesc să cer ajutor.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, privind luminile blocurilor din jur. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Culegi ce semeni.” Oare eu ce-am semănat? De ce trebuie să sufere copiii mei pentru încăpățânarea noastră?

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „M-am dus să caut ceva de lucru. Să nu mă aștepți.”

Au trecut trei zile fără niciun semn de la el. Ana plângea noaptea după tatăl ei. Vlad nu voia să meargă la școală. Eu mergeam ca un robot la muncă și mă rugam să nu cedez.

Într-o seară, Maria m-a tras deoparte:
— Vino la mine diseară. Facem o supă caldă pentru copii.

Am acceptat rușinată. Când am intrat în apartamentul ei micuț, mirosul de ciorbă m-a făcut să plâng din nou. Copiii au mâncat cu poftă și pentru prima dată după mult timp au zâmbit.

Când ne-am întors acasă, Radu era pe canapea. Avea barba nerasă și ochii roșii.
— Am găsit ceva de muncă… la construcții. Încep de luni.

Nu am spus nimic. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă până am adormit.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se îndrepte cât de cât. Dar ceva s-a rupt între noi. Orgoliul lui Radu și tăcerea mea au lăsat răni adânci.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câte familii din România trec prin același iad al orgoliului și al lipsurilor? Oare cât putem sacrifica din noi înainte să ne pierdem cu totul?