Cina de familie și adevărul ascuns sub fața de masă

— Nu cred că ai ce căuta aici, Irina! Vocea soacrei mele, doamna Stanciu, a tăiat aerul ca un cuțit. Toți ochii s-au întors spre mine, iar furculițele au rămas suspendate în aer. M-am uitat la soțul meu, Vlad, care a evitat privirea mea, rușinat și neputincios. În jurul mesei, cumnata mea, Simona, și soțul ei, Radu, încercau să pară ocupați cu salata de vinete, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

— Mamă, te rog… a început Vlad, dar doamna Stanciu l-a întrerupt cu un gest scurt.

— Nu! Am spus clar: nu vreau să mai văd această femeie la masa noastră. Nu e una de-a noastră și nici nu va fi vreodată!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am ridicat încet, încercând să-mi păstrez demnitatea. În mintea mea se derulau toate momentele în care am încercat să mă apropii de familia lui Vlad: cozonacii făcuți împreună cu Simona de Crăciun, ajutorul dat la renovarea apartamentului lor vechi din Drumul Taberei, serile când am stat până târziu povestind cu Radu despre filmele românești din anii ’80. Dar pentru doamna Stanciu nu era niciodată suficient.

— Irina, nu trebuie să… a încercat Vlad din nou, dar l-am oprit cu o privire.

— E în regulă, Vlad. Dacă asta își dorește mama ta, asta va fi.

Am ieșit din sufragerie cu pași apăsați, simțind cum fiecare privire mă urmărește. În hol, mi-am tras paltonul pe umeri și am ieșit în noaptea rece de martie. Am stat câteva minute pe trotuar, inspirând aerul umed și rece al Bucureștiului. Mă durea nedreptatea, dar mai tare mă durea faptul că Vlad nu avusese curajul să mă apere.

Am pornit pe jos spre centrul orașului. Nu voiam să merg acasă; apartamentul nostru mic din Militari mi se părea prea strâmt pentru toate gândurile care îmi clocoteau în minte. Am ajuns fără să-mi dau seama în fața restaurantului „Casa Veche”, locul unde am investit toți banii moșteniți de la bunica mea din Botoșani. Era visul meu: un restaurant micuț, cu mâncare românească autentică și atmosferă caldă. Dar nimeni din familia lui Vlad nu știa că eu sunt proprietara.

Am intrat și am fost întâmpinată de Andreea, managera mea de încredere.

— Irina! Ce surpriză plăcută! Totul e în regulă?

Am zâmbit forțat.

— Da, Andreea. Aș vrea o masă pentru una. Și… adu-mi te rog un pahar de vin roșu.

M-am așezat la o masă lângă fereastră și am privit luminile orașului reflectate în geamuri. În timp ce sorbeam din vin, am început să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat în ultimii ani: sacrificiile făcute pentru a fi acceptată, compromisurile, tăcerile apăsătoare la mesele de familie când doamna Stanciu făcea aluzii despre „fetele bune din Ploiești” care ar fi fost potrivite pentru Vlad.

După o oră, telefonul a început să vibreze insistent. Era Vlad.

— Irina, unde ești? Te rog să vii acasă…

— Sunt bine, Vlad. Am nevoie de puțin timp singură.

— Mama a exagerat… Îmi pare rău. Dar știi cum e ea…

— Da, Vlad. Știu prea bine cum e ea. Dar tu? Tu cine ești când ea ridică vocea?

A urmat o tăcere grea.

— Te iubesc, Irina…

— Și eu te iubesc. Dar uneori nu e suficient.

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută în paharul de vin. În acea clipă am luat o decizie: nu voi mai accepta să fiu umilită. Nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună unde îmi este locul.

A doua zi dimineață am sunat-o pe Andreea.

— Vreau să organizez o cină specială diseară. Invită familia Stanciu la „Casa Veche”. Spune-le că este un eveniment privat și că sunt invitații speciali ai proprietarului.

Andreea a râs.

— Cu mare drag! O să fie o surpriză pentru toată lumea!

Seara a venit repede. Am aranjat mesele cu cele mai frumoase fețe de masă brodate de bunica și am pus pe fiecare farfurie câte o floare albă. Când familia Stanciu a intrat în restaurant, am simțit cum inima îmi bate nebunește.

Doamna Stanciu s-a uitat în jur cu superioritate.

— Ce local cochet… Cine ne-a invitat aici?

Andreea a zâmbit larg.

— Proprietara dorește să vă ureze bun venit personal.

Am ieșit din spatele tejghelei și m-am apropiat de ei cu capul sus.

— Bună seara! Mă bucur că ați acceptat invitația. Eu sunt Irina Popescu… proprietara acestui restaurant.

Tăcerea s-a lăsat ca o ceață groasă peste masă. Doamna Stanciu a clipit rapid, încercând să-și ascundă surpriza și stânjeneala.

— Cum adică… tu ești proprietara?

— Da. De aproape trei ani. Aici am pus sufletul meu și tot ce am avut mai bun. Aici sunt acasă.

Simona a zâmbit timid.

— Nu știam… Felicitări, Irina!

Radu a ridicat paharul spre mine.

— Sănătate și succes!

Vlad s-a apropiat și mi-a luat mâna în a lui.

— Sunt mândru de tine…

Doamna Stanciu a rămas tăcută toată seara. La final, înainte să plece, s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:

— Poate că te-am judecat greșit… Poate că ar trebui să te cunosc mai bine.

Am zâmbit trist.

— Poate că ar trebui să ne dăm o șansă reciproc…

După ce au plecat toți, am rămas singură în restaurantul gol și am privit luminile stinse una câte una. Oare cât de greu este pentru oameni să accepte că valoarea unui om nu stă în origini sau aparențe? Oare cât timp trebuie să treacă până când vom putea sta la aceeași masă fără teamă sau prejudecată?