Căutarea Femeii Perfecte: O Poveste Despre Așteptări, Dezamăgiri și Regăsire

— Nu ești niciodată mulțumit, Vlad! Mereu vrei altceva, mereu cauți ceva ce nu există!
Vocea Ioanei răsuna în apartamentul nostru mic, cu pereți subțiri și miros de cafea arsă. Eram în mijlocul unei alte certuri, una din multele care ne consumau de luni bune. Mă uitam la ea, cu ochii umezi și obrajii roșii de furie, și nu puteam să-i răspund. Avea dreptate. Mă uitam la ea și vedeam toate lucrurile care nu erau acolo: nu era destul de veselă, nu era destul de spontană, nu râdea la glumele mele, nu era ca… Dar nici nu știam exact ca cine. Poate ca o proiecție din mintea mea, o femeie ideală pe care nu o întâlnisem niciodată.

Am crescut într-o familie unde tata îi spunea mereu mamei că trebuie să fie „femeie de casă”, dar și „frumoasă ca o actriță”, și „deșteaptă ca o profesoară”. Am crescut cu imaginea asta imposibilă, iar când am început să caut o parteneră, am făcut-o cu lista în mână. Prima mea iubită, Ana, era blândă și caldă, dar nu era destul de ambițioasă. A doua, Cristina, era ambițioasă, dar nu știa să gătească. A treia, Roxana, era frumoasă, dar nu mă făcea să râd. Și tot așa, ca într-un carusel al nemulțumirii, am trecut prin relații, lăsând în urmă inimi frânte și regrete.

Cu Ioana a fost altfel. Ne-am cunoscut la o petrecere, unde râdea cu poftă la glumele mele proaste și dansa fără inhibiții. M-a cucerit cu naturalețea ei, cu felul în care mă privea direct în ochi, fără să se teamă de nimic. La început, totul părea perfect. Îmi plăcea că era sinceră, că nu se prefăcea, că nu încerca să fie altcineva. Dar, încet-încet, am început să văd „defectele”: nu era la fel de atentă la detalii ca mine, nu îi plăcea să planifice vacanțele cu luni înainte, nu voia să facă copii prea curând. Și, pe măsură ce timpul trecea, nemulțumirile mele creșteau, ca niște buruieni care sufocau tot ce era frumos între noi.

— Vlad, tu mă iubești sau iubești ideea de a avea pe cineva lângă tine? m-a întrebat într-o seară, cu voce stinsă.

Am rămas mut. Nu știam ce să-i răspund. O iubeam? Sau doar încercam să bifez niște criterii, să găsesc femeia perfectă, ca să pot spune și eu, ca tata, că am reușit?

Într-o zi, după o ceartă urâtă, Ioana a plecat. A lăsat pe masă o scrisoare scurtă: „Nu pot să fiu cine vrei tu să fiu. Sper să găsești ce cauți.” Am rămas singur, cu apartamentul gol și cu ecoul pașilor ei în minte. Am încercat să o sun, să-i spun că am greșit, că vreau să încerc din nou, dar nu a răspuns. Prietenii mei, Radu și Mihai, au încercat să mă scoată din starea asta, dar fiecare discuție se termina la fel:

— Băi, Vlad, tu chiar crezi că există femeia perfectă? Toate au defecte, ca și noi! Nu vezi că și tu ai o grămadă?

— Da, dar eu… eu vreau să simt că e „aleasa”, că nu mă mulțumesc cu puțin.

— Poate că problema nu e la ele, ci la tine, mi-a spus Radu, privindu-mă serios.

Am început să mă gândesc la asta. Să mă uit în oglindă și să văd nu doar bărbatul care caută, ci și bărbatul care fuge. Fuge de intimitate, de vulnerabilitate, de frica de a nu fi destul de bun. Poate că, de fapt, nu căutam perfecțiunea la o femeie, ci încercam să ascund imperfecțiunile mele.

Am început să merg la terapie. La început, mi s-a părut o prostie. Ce să-mi spună o străină despre viața mea? Dar, încet-încet, am început să înțeleg. Să văd că așteptările mele erau nerealiste, că nici eu nu aș fi putut să fiu „bărbatul perfect” pentru cineva. Am început să-mi sun părinții mai des, să-i întreb cum au trecut peste momentele grele. Mama mi-a spus, într-o seară, cu voce blândă:

— Vlad, eu și tata ne-am certat de o mie de ori. Dar am rămas împreună pentru că am învățat să ne acceptăm așa cum suntem. Perfecțiunea nu există, dragul meu. Există doar iubirea și răbdarea.

Am început să privesc altfel femeile din jurul meu. Să le văd ca pe oameni, nu ca pe niște proiecte de îmbunătățit. Am ieșit la câteva întâlniri, fără să mai am lista în buzunar. Am cunoscut-o pe Laura, o fată simplă, cu ochi verzi și râs molipsitor. Nu era perfectă. Avea zile când era morocănoasă, când nu voia să iasă din casă, când se enerva pe lucruri mărunte. Dar, pentru prima dată, nu m-am speriat. Am simțit că pot să fiu eu însumi, cu toate defectele mele, și că ea mă acceptă așa cum sunt.

Într-o seară, stăteam pe balcon, cu o bere în mână, și Laura mi-a spus:

— Știi, Vlad, cred că toți vrem să fim iubiți pentru cine suntem, nu pentru cine ar trebui să fim.

Am zâmbit și am simțit, pentru prima dată după mult timp, că nu mai caut nimic. Că sunt acolo unde trebuie să fiu.

Acum, mă uit în urmă și mă întreb: oare câți dintre noi ne pierdem în căutarea perfecțiunii și uităm să vedem frumusețea din imperfecțiuni? Oare nu cumva, în goana după „femeia ideală”, uităm să iubim cu adevărat? Voi ce credeți? Ați trecut și voi prin asta?