Căsătorită cu un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă: Lecția pe care nu am crezut că o voi învăța vreodată

— Nu înțelegi, Ana! Nu poți ieși îmbrăcată așa, nu e potrivit pentru o femeie măritată! vocea lui Mihai răsună în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. M-am oprit din a-mi pune cerceii, simțind cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Aveam doar 18 ani când am spus „da” la starea civilă, cu părinții mei privind neputincioși și cu prietenele mele șoptind pe la colțuri că „sigur e ceva la mijloc”.

Mihai avea 38 de ani atunci. Era profesor universitar, cult, elegant, cu un aer misterios care mă fascina. M-a cucerit cu poveștile lui despre Paris și Roma, cu discuțiile despre literatură și filozofie, cu promisiunea unei vieți altfel decât cea pe care o vedeam la părinții mei – muncă la fabrică, rate la bancă, certuri pentru bani. El era biletul meu spre altceva. Sau cel puțin așa credeam.

La început, totul părea un basm. Mihai mă răsfăța cu flori, excursii la munte, cine la restaurante unde nu mai fusesem niciodată. M-a susținut să dau la facultate, mi-a cumpărat laptopul visat și m-a încurajat să citesc tot ce-mi pica în mână. Părinții mei nu erau de acord cu relația noastră. Tata a refuzat să vină la nuntă. „E prea bătrân pentru tine, Ana! O să-ți pară rău!” mi-a spus înainte să plec de acasă. Mama plângea mereu când veneam în vizită, dar nu spunea nimic. Doar mă strângea tare în brațe.

Primele luni au fost ca o vacanță prelungită. Dar încet-încet, am început să simt diferența de vârstă ca pe o povară. Prietenele mele mergeau la cluburi, râdeau pe terase până dimineața, povesteau despre băieți de vârsta noastră. Eu stăteam acasă cu Mihai, care adormea devreme și se trezea la cinci dimineața să citească ziarul și să-și bea cafeaua în liniște. Când îi spuneam că vreau să ies cu fetele, îmi spunea mereu: „Nu mai ești copil, Ana. Ești femeie măritată acum.”

Într-o seară, după ce am venit acasă mai târziu de ora stabilită, Mihai m-a așteptat în sufragerie cu fața întunecată.
— Unde ai fost? De ce nu răspunzi la telefon?
— Am fost cu Irina și Cătălina la film… Ți-am spus că ies.
— Nu-mi place cum te comporți. Nu vreau să ajungi ca fetele alea fără cap.

M-am simțit mică și vinovată, deși nu făcusem nimic greșit. Am început să evit să ies, să-mi aleg hainele cu grijă ca să nu-l supăr, să-i spun mereu unde merg și cu cine sunt. Încet-încet, am început să mă pierd pe mine însămi.

La facultate, colegii mă priveau ciudat când le spuneam că sunt măritată. Unii mă evitau, alții mă întrebau direct dacă „ești sigură că nu ești cu el pentru bani?”. M-am izolat tot mai mult. Singura mea prietenă adevărată a rămas Irina, care încerca mereu să mă scoată din casă.

— Ana, tu nu vezi că te stingi? Nu mai râzi ca înainte…
— Sunt bine, Irina. Chiar sunt… doar că Mihai are nevoie de mine acasă.
— Dar tu? Tu de tine ai nevoie?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Într-o zi, după un nou conflict cu Mihai – de data asta pentru că voiam să merg la o conferință studențească la Cluj – am izbucnit:
— De ce trebuie să cer voie pentru orice? De ce nu pot să fiu și eu tânără?
— Pentru că ai ales să fii soția mea! Asta înseamnă responsabilitate!

Am plâns toată noaptea. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Unde era fata visătoare care voia să vadă lumea? Unde era curajul meu?

Au trecut doi ani așa. Doi ani în care am încercat să fiu soția perfectă: gospodină, studentă silitoare, femeie elegantă lângă soțul ei matur. Dar sufletul meu era tot mai gol. Într-o zi, când Mihai a venit acasă și m-a găsit citind o carte de psihologie despre dependența emoțională, a râs:
— Ce prostii mai citești iar? Ai tot ce-ți trebuie aici!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat la Irina.

— Nu știu dacă fac bine… Poate tata a avut dreptate…
— Ana, ai dreptul să fii fericită! Nu ești egoistă dacă vrei mai mult de la viață.

A urmat un an greu: divorțul, privirile vecinilor („A lăsat bărbatul care i-a dat tot!”), telefoanele mamei („Poate te răzgândești…”), tăcerea tatălui meu. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am terminat facultatea cu bursă, am găsit un job la o editură mică și mi-am permis prima vacanță singură la mare.

Mihai mi-a scris de câteva ori după divorț. Îmi spunea că îi lipsesc discuțiile noastre, că nimeni nu-l mai ascultă ca mine. Dar eu știam deja: nu poți construi fericirea pe sacrificiul propriei identități.

Astăzi am 25 de ani și încă învăț să mă iubesc pe mine însămi. Uneori mă întreb dacă aș fi făcut altfel dacă aș fi ascultat de părinți sau prieteni. Dar știu sigur că fiecare pas – chiar și cei greșiți – m-a adus aici.

Oare câte fete ca mine se pierd în relații care le sufocă? Oare cât curaj ne trebuie să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?