Casa de la marginea satului: O poveste despre așteptări, familie și alegeri

— Nu înțeleg de ce trebuie să facem asta, Maria! De ce să ridicăm casa asta aici, când nici măcar nu știm dacă Ilinca va vrea să rămână în sat? Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe foc. Mă uitam la el, obosită, cu mâinile încleștate pe marginea mesei.

— Pentru că așa se face, Radu! Pentru că toți au făcut la fel. Pentru că părinții mei au muncit o viață să-mi lase ceva și eu nu pot să-i las pe ai mei fără nimic. Pentru că… pentru că așa trebuie! Am simțit cum mi se umezeau ochii, dar m-am abținut. Nu voiam să mă vadă slabă.

Adevărul e că nici eu nu știam de ce insistam atât. Poate pentru că toată viața am trăit cu sentimentul că trebuie să fac pe plac altora. Când eram mică, mama îmi spunea mereu: „Lasă, fată, că o să ai tu mulți băieți după tine, nu te lega de unul singur!” Dar eu m-am legat. De Radu. Colegul meu din liceu, băiatul timid care mă făcea să râd la orele de matematică. Ne-am căsătorit tineri, dintr-o dragoste care părea că nu se va termina niciodată.

Anii au trecut repede. Am avut doi copii: Ilinca și Vlad. Ne-am mutat înapoi în sat după ce părinții lui Radu s-au îmbolnăvit și aveau nevoie de ajutor. Am lăsat orașul, jobul meu la farmacie, prietenele mele. M-am trezit brusc într-o lume unde totul era despre ce cred ceilalți: rudele, vecinii, chiar și femeile care vindeau brânză la piață.

Când am început construcția casei pentru Ilinca, toată lumea a presupus că o pregătim pentru ca ea să se mărite cu fiul verișoarei mele, Doru. „Ce frumos! O să fie aproape de părinți, o să vă ajute la bătrânețe!”, spunea mătușa Lenuța la fiecare masă de duminică. Eu zâmbeam forțat și schimbam subiectul.

Ilinca însă avea alte planuri. Într-o seară, când ne-am adunat cu toții în jurul mesei, a izbucnit:

— Eu nu vreau să rămân aici! Nu vreau să mă mărit cu Doru! Vreau să plec la Cluj, să studiez psihologia!

Tatăl ei a trântit furculița pe masă:

— Ce prostii sunt astea? Ai casă aici, ai tot ce-ți trebuie! Ce-ți mai trebuie la Cluj?

— Să fiu eu însămi! Să nu mai trăiesc după ce vor alții!

Am simțit cum mi se strânge inima. Parcă mă vedeam pe mine la vârsta ei, cu aceleași vise și aceleași frici. Dar eu nu am avut curajul să plec.

Radu s-a schimbat mult în ultimii ani. Nu mai era băiatul blând și atent de care m-am îndrăgostit. Era mereu obosit, mereu nemulțumit. Îl vedeam cum se uită la mine ca la o străină. Nici eu nu mai eram aceeași. Între noi se așternuse o tăcere grea, plină de reproșuri nespuse.

Într-o noapte, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbim.

— Radu… Tu mai ești fericit cu mine?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Poate că nici n-am fost vreodată cu adevărat. Poate doar ne-am mințit că asta e fericirea.

Am plâns atunci ca un copil. Pentru tot ce am pierdut, pentru tot ce nu am avut curajul să fac.

Casa pentru Ilinca era aproape gata când zvonurile au început să circule prin sat: „Auzi, cică Ilinca nu vrea să stea aici! Cică vrea la oraș!” Mătușa Lenuța a venit val-vârtej într-o zi:

— Maria, tu chiar o lași pe fată să plece? Și casa asta? Ce faci cu ea?

Am ridicat din umeri:

— Poate o vindem. Poate o dăm lui Vlad. Poate… nici eu nu știu.

— Vai de capul vostru! Așa se destramă familiile!

M-am simțit vinovată. Vinovată față de părinții mei care au muncit din greu ca eu să am o casă. Vinovată față de Radu care voia stabilitate. Vinovată față de Ilinca pentru că nu am știut s-o cresc mai liber.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Ilinca a plecat la Cluj cu un rucsac și lacrimi în ochi. Am stat în poartă și am privit-o cum se îndepărtează. Radu nici măcar nu a ieșit din casă.

Au trecut luni de atunci. Casa stă goală, cu perdelele trase și ușile încuiate. Vlad vine rar acasă; are prietena lui la oraș și visează să plece în Germania.

Eu și Radu trăim ca doi străini sub același acoperiș. Uneori ne întâlnim la masă și vorbim despre vreme sau despre prețul cartofilor. Alteori tăcem cu orele.

Mă întreb adesea: oare am construit casa asta pentru Ilinca sau pentru liniștea mea? Oare am trăit viața pe care mi-am dorit-o sau doar am urmat așteptările altora? Și dacă da… cât din ceea ce suntem azi ne aparține cu adevărat?

Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-și construiască propria casă — nu din cărămizi și mortar, ci din alegeri și curaj.

Voi ce credeți? Cât din viața voastră e alegerea voastră și cât e doar ceea ce au vrut alții pentru voi?