Casa care trebuia să fie a noastră: Adevărul despre familie, bani și trădare

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, vocea tremurându-mi în timp ce priveam cheile lucind în palma soacrei mele. Era după-amiaza târziu, iar lumina galbenă a toamnei se strecura printre perdelele vechi din bucătăria lor de la țară. Pe masă, între noi, stătea contractul de vânzare-cumpărare pe care îl semnasem cu atâta speranță cu doar câteva luni în urmă.

Soțul meu, Radu, stătea cu ochii în pământ, mușcându-și buza. Nu a scos niciun cuvânt. Sora lui, Irina, se uita la mine cu un amestec de milă și superioritate. Iar cumnatul meu, Vlad, zâmbea larg, ca și cum ar fi câștigat la loterie.

— E decizia mea, a spus soacra mea, doamna Maria, cu voce rece. Casa asta e a familiei. Și Vlad are nevoie de ea mai mult decât voi.

Mi-am simțit palmele transpirate și inima bătând nebunește. Am muncit ani de zile în Italia, spălând bătrâni și curățând case străine, ca să putem strânge avansul pentru casa asta. Radu lucra la o firmă de construcții din București, venea acasă doar în weekenduri. Ne-am sacrificat tinerețea pentru visul ăsta: o casă mică la marginea orașului, cu o grădină unde să creștem roșii și să ne jucăm cu copiii pe care îi visam.

— Dar noi am dat banii! am strigat eu, simțind cum mi se rupe ceva în piept. Am plătit tot! Cum poți să faci asta?

Maria s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Banii nu sunt totul! Familia contează! Vlad e singur, are nevoie de un început. Voi vă descurcați.

Am simțit cum mă sufoc. Radu nu spunea nimic. Îl priveam disperată, așteptând să mă apere, să spună ceva, orice. Dar el părea mic și speriat, ca un copil certat.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am întors pe toate părțile în patul nostru îngust din apartamentul de la bloc. Radu stătea cu spatele la mine.

— De ce nu ai zis nimic? l-am întrebat în șoaptă.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— E mama… Nu pot să mă cert cu ea. Știi cum e… Dacă ne întoarcem împotriva ei, ne scoate din testament. Și dacă rămânem fără nimic?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Oare chiar atât de puțin valorez eu pentru el? Toți anii ăștia de muncă, toate visele noastre?

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Lucrez ca asistentă la un cabinet stomatologic din oraș. Colegele mele au observat că sunt abătută.

— Ce-ai pățit, Ana? m-a întrebat Loredana.

Am dat din umeri. Cum să le spun că familia soțului meu ne-a furat casa sub ochii noștri? Că soțul meu nu are curajul să-și apere familia?

Seara am primit un mesaj de la Irina: „Sper că nu te superi pe Vlad. Știi că mama vrea doar ce e mai bine pentru toți.”

Am izbucnit în plâns. Pentru cine e bine? Pentru noi sigur nu.

Au trecut săptămâni în care tăcerea dintre mine și Radu a crescut ca un zid rece între noi. Încercam să mă agăț de rutina zilnică: serviciu, piață, gătit, spălat rufe. Dar nimic nu mai avea sens.

Într-o seară, când am ajuns acasă obosită și l-am găsit pe Radu uitându-se absent la televizor, am simțit că nu mai pot.

— Radu, nu mai pot trăi așa! Trebuie să facem ceva! Nu putem lăsa lucrurile așa!

El s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu mama? Să rup familia?

— Familia s-a rupt deja! am urlat eu fără să-mi dau seama cât de tare vorbesc. Ne-au furat tot ce aveam! Și tu taci!

A izbucnit și el:

— Tu nu înțelegi! La țară lucrurile nu se fac ca la oraș! Mama decide! Dacă te pui rău cu ea, ești terminat!

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am gândit la părinții mei, oameni simpli din Moldova care au muncit toată viața pe brânci ca să-mi dea o șansă la o viață mai bună. M-am gândit la anii petrecuți printre străini pentru fiecare leu economisit.

În weekendul următor am mers la casa care trebuia să fie a noastră. Vlad era deja acolo cu iubita lui nouă, făceau planuri pentru renovare.

— Ana, îmi pare rău… a spus el încet când m-a văzut.

L-am privit drept în ochi:

— Nu-ți pare rău deloc. Dacă ți-ar fi păsat, ai fi refuzat cheile.

A dat din umeri și a intrat în casă.

În acea clipă am simțit că trebuie să aleg: să rămân într-o familie care mă calcă în picioare sau să-mi apăr demnitatea.

Am început să caut avocați. Am vorbit cu o prietenă care lucra la notar. Am aflat că nu există niciun act pe numele nostru — totul era pe numele Mariei.

Când i-am spus lui Radu că vreau să mergem în instanță, s-a speriat:

— O să ne urască toată lumea! O să fim vorbiți prin sat!

— Mai bine vorbiți decât umiliți! am răspuns eu.

Nu știu ce va fi mai departe. Poate voi pierde totul: casa, soțul, liniștea mea. Dar știu că nu mai pot trăi cu sentimentul că nu contez.

Oare câte femei din România au trecut prin asta? Câte au fost nevoite să aleagă între liniște și demnitate? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?