Cândva eram sufletul petrecerii. Azi nu am cui să dau un telefon de ziua mea.

„La mulți ani, Irina!” – vocea mamei răsună stins în receptor, iar eu încerc să-mi ascund tremurul din glas. „Mulțumesc, mamă. Da, da, sunt bine. Nu, nu am planuri mari azi…” Mă uit la ceas: e abia 8 dimineața și deja știu că ziua asta va fi altfel decât toate celelalte aniversări din trecut. Înainte, telefonul meu nu tăcea niciodată pe 12 mai. Prieteni, colegi, verișori, vecini – toți mă sunau, râdeam, primeam flori, mesaje, invitații la cafea. Eram Irina, sufletul petrecerii, cea care organiza ieșiri, cine, excursii la munte, petreceri-surpriză pentru alții. Acum, stau pe canapea, cu o ceașcă de cafea rece, și mă uit la ecranul telefonului care rămâne mut.

Mă ridic și mă uit în oglindă. Am 38 de ani, câteva fire albe, riduri fine la colțul ochilor. „Ce s-a întâmplat cu mine?” mă întreb în gând. Parcă ieri eram la terasa din centru, cu Andreea și Mihaela, povestind până târziu, făcând planuri pentru vacanțe. Parcă ieri râdeam cu Radu, colegul meu de la birou, care mă tachina mereu că sunt „prea sociabilă pentru lumea asta rece”. Dar lumea s-a schimbat. Sau poate eu m-am schimbat.

Totul a început odată cu pandemia. Izolarea, teama, distanțarea. La început, am ținut legătura pe Zoom, pe WhatsApp, am făcut chiar și petreceri online. Dar, încet-încet, mesajele s-au rărit. Prietenii mei au început să-și vadă de viețile lor, să se retragă în familiile lor, să se ocupe de copii, de joburi, de problemele lor. Eu am rămas singură într-un apartament de două camere, cu o pisică bătrână și cu amintirile mele.

Anul trecut, de ziua mea, am primit doar trei telefoane. Anul acesta, doar mama. Mă uit la lista de contacte și mă gândesc să sun eu pe cineva. Dar cui? Andreea nu mi-a mai răspuns de luni bune. Mihaela s-a mutat la Cluj și, de când are gemeni, nu mai are timp nici să respire. Radu a plecat în Germania, iar pe Facebook postează doar poze cu munți și biciclete. Am încercat să-i scriu, dar răspunsurile au fost scurte, politicoase, reci. „Să ne vedem cândva!” – dar acel „cândva” nu a mai venit niciodată.

Îmi amintesc de tata, care mereu spunea: „Prietenii adevărați se numără pe degete. Restul sunt doar cunoștințe de conjunctură.” Atunci râdeam și îi spuneam că e prea pesimist. Acum îi dau dreptate. Dar doare. Doare să vezi cum oamenii pe care îi credeai aproape dispar, încet, fără zgomot, ca niște umbre la apus.

Pe la prânz, primesc un mesaj de la colega mea, Alina: „La mulți ani, Irina! Să ai o zi frumoasă!” Atât. Fără emoji, fără invitație la cafea, fără nimic. Îi răspund politicos, apoi închid telefonul. Mă simt ca și cum aș fi invizibilă. Mă uit pe geam la blocurile gri, la copiii care se joacă în fața scării, la bătrânii care stau pe bancă și povestesc. Mă întreb dacă și ei se simt la fel de singuri ca mine.

Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Îmi amintesc de vremurile când eram centrul atenției, când toți voiau să fie în preajma mea. Ce s-a schimbat? Am devenit prea obosită, prea dezamăgită, prea selectivă? Sau, pur și simplu, oamenii nu mai au nevoie de mine? Mă gândesc la toate momentele când am ajutat, când am ascultat, când am fost acolo pentru ceilalți. Acum, când eu am nevoie de cineva, nu e nimeni.

Sună interfonul. Tresar. Poate e cineva cu o surpriză? Poate… Dar nu, e curierul cu o comandă de la supermarket. Semnez, mulțumesc, închid ușa. Mă așez la masă și deschid laptopul. Pe Facebook, apar notificări: „La mulți ani!” de la oameni pe care nu i-am văzut de ani de zile. Like-uri, reacții, dar nimic real, nimic cald. Doar zgomot de fundal.

Îmi amintesc de ultima petrecere pe care am organizat-o, acum trei ani. Era plin de lume, râsete, muzică, dans. Atunci, Mihaela mi-a spus: „Irina, tu ești liantul nostru. Fără tine, nu ne-am mai vedea niciodată.” Și totuși, uite că s-a întâmplat. Fără mine, grupul s-a destrămat, fiecare pe drumul lui. Poate că nu eram atât de importantă pe cât credeam.

Spre seară, mă sună mama din nou. „Irina, nu vrei să vii acasă, la noi, măcar pentru câteva zile? Să nu fii singură…” Îi spun că sunt bine, că am de lucru, că nu e nevoie. Dar adevărul e că mi-e teamă să recunosc cât de singură mă simt. Mi-e teamă să accept că, poate, nu voi mai avea niciodată prietenii de altădată.

Deschid o sticlă de vin și îmi torn un pahar. Ridic paharul spre fereastră și șoptesc: „La mulți ani, Irina!” Mă gândesc la toate dorințele pe care mi le-am pus de-a lungul anilor. Acum, îmi doresc doar să nu mai doară atât de tare. Să găsesc din nou bucuria de a trăi, chiar și singură. Să am curajul să ies din nou în lume, să cunosc oameni noi, să nu mă mai agăț de trecut.

Poate că nu e prea târziu. Poate că, undeva, există oameni care simt la fel ca mine. Oare câți dintre noi trăim cu iluzia că suntem iubiți și că avem prieteni, până când viața ne arată altceva? Oare mai avem puterea să ne deschidem sufletul, după atâtea dezamăgiri? Voi ce ați face în locul meu?