Când visele de nuntă se transformă în coșmaruri: Povestea mea și a Anei

— Nu vreau să o văd pe Mariana la nuntă, ai înțeles? a țipat mama, cu ochii injectați de furie, în timp ce eu încercam să-mi leg cravata tremurând. Era ora șapte dimineața, iar în casa noastră din Ploiești plutea deja un aer greu, ca înaintea unei furtuni. Sora mea, Mariana, stătea în hol cu ochii în pământ, strângându-și rochia de ocazie cu pumnii.

— E nunta fratelui meu, mamă! Nu poți să mă dai afară! a răspuns ea cu voce stinsă, dar hotărâtă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era ziua nunții mele cu Ana, fata pe care o iubeam de șapte ani, fata care mă făcea să cred că orice necaz poate fi depășit. Dar în dimineața aceea, totul părea să se destrame înainte să înceapă.

Mama nu a suportat niciodată că Mariana a ales să trăiască altfel: fără soț, cu un copil mic și fără să-i pese de gura lumii. În satul nostru, asta era o rușine. Dar pentru mine era sora mea și nu puteam concepe să nu fie lângă mine în ziua cea mare.

— Te rog, mamă… Nu strica totul acum! am încercat eu să intervin, dar ea deja ieșise trântind ușa.

Am rămas singur cu Mariana. S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Dacă vrei, plec. Nu vreau să-ți stric ziua…

— Nu pleci nicăieri! Ești sora mea și te iubesc. Orice-ar fi.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. De ce trebuia să fie atât de greu? De ce nu puteam avea și noi o nuntă normală?

Când am ajuns la biserică, Ana mă aștepta la intrare. Era superbă, dar ochii ei trădau oboseala și stresul ultimelor zile. Știa de conflictul din familia mea și încerca să mă liniștească:

— O să fie bine, Vlad. Hai să ne gândim la noi doi.

Dar nu era doar familia mea problema. Tatăl Anei nu voia să audă de mine pentru că nu aveam „casă pe numele meu” și „serviciu stabil”. Ne-a spus clar că vine la nuntă doar ca să nu se facă de râs în fața rudelor.

La biserică, preotul a întârziat jumătate de oră pentru că fusese chemat la o urgență. Invitații murmurau nemulțumiți, iar eu simțeam cum transpirația îmi curge pe spate. Când în sfârșit am intrat în biserică, mama s-a așezat ostentativ pe un rând separat de Mariana. Tatăl Anei stătea cu brațele încrucișate și privirea tăioasă.

După slujbă, am pornit spre restaurant. Pe drum, microbuzul cu nașii s-a stricat. Am stat blocați pe marginea drumului aproape o oră, timp în care Ana plângea încet pe umărul meu:

— De ce ni se întâmplă toate astea? Ce-am făcut greșit?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovat pentru tot: pentru familia mea dezbinată, pentru lipsa banilor, pentru că nu am reușit să-i ofer Anei siguranța pe care o merita.

La restaurant, lucrurile au degenerat rapid. Mama a refuzat să stea la masă cu Mariana și copilul ei. Unchiul Nicu s-a îmbătat și a început să țipe la chelneriță că „mâncarea e rece”. Tatăl Anei a făcut un scandal monstru când a văzut că nu avem vin de casă „ca la țară”.

La un moment dat, Ana a dispărut din sală. Am găsit-o pe terasa restaurantului, plângând singură.

— Vlad… Nu mai pot. Nu asta mi-am dorit. Parcă toți vor să ne vadă nefericiți.

Am luat-o în brațe și am simțit cum mi se frânge inima. Ce rost avea toată lupta asta dacă nici măcar în ziua nunții nu puteam fi fericiți?

În jurul nostru, lumea dansa și râdea fals. Eu și Ana ne simțeam ca niște străini în propria poveste.

Spre finalul serii, Mariana s-a apropiat de mine:

— Vlad… Îmi pare rău pentru tot. Poate ar fi fost mai bine să nu vin…

— Nu spune asta! Tu ești singura care mi-a fost mereu alături.

Am realizat atunci cât de mult contează familia adevărată — nu cea care te judecă sau te condamnă, ci cea care te acceptă așa cum ești.

Când am ajuns acasă, Ana m-a întrebat:

— Crezi că o să fim vreodată fericiți cu adevărat?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate fericirea nu e despre o zi perfectă sau despre aprobarea tuturor. Poate e doar despre noi doi și despre curajul de a merge mai departe împreună.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu povara așteptărilor celorlalți? Câți avem curajul să ne alegem propria fericire?