Când trecutul bate la ușă: Povestea împăcării cu fosta soacră

— Mama, bunica nu se simte bine. Poți să mergi la ea? vocea lui Vlad răsună timid din camera lui, în timp ce eu încercam să-mi găsesc liniștea după o zi lungă la birou. M-am oprit din spălat vasele, cu mâinile ude și inima strânsă. Bunica. Adică Mariana, fosta mea soacră. Femeia care, după divorțul meu de Radu, nu mi-a mai vorbit decât strictul necesar, cu răceala unei ierni bănățene.

— Ce s-a întâmplat cu ea? am întrebat, încercând să-mi ascund ezitarea.

Vlad a ridicat din umeri: — Mi-a spus că nu mai poate să care lemnele și că îi e greu să urce scările. Tata e plecat la muncă în Germania și nu are cine s-o ajute.

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când auzeam de greutățile Marianei, dar mereu am găsit scuze să nu mă implic. „Nu e treaba mea”, îmi spuneam. „Am destule pe cap.” Dar vocea lui Vlad m-a făcut să mă gândesc la mama mea, la cum mi-aș dori să fie tratată dacă ar fi singură.

A doua zi dimineață, am luat autobuzul spre cartierul vechi unde locuia Mariana. Blocurile cenușii, cu fațadele scorojite, păreau să poarte pe ele povara anilor și a poveștilor nespuse. Am urcat scările până la etajul patru, cu fiecare pas simțind cum resentimentele se amestecă cu un soi de vinovăție.

Am bătut la ușă. După câteva secunde, Mariana a deschis. Era mai slabă decât o țineam minte, cu părul alb strâns într-un coc dezordonat și ochii adânciți în orbite.

— Ce cauți aici? a întrebat fără ocolișuri.

— Am venit să văd dacă ai nevoie de ajutor, am spus încet, evitând să-i privesc direct în ochi.

A oftat și s-a dat la o parte din ușă. — Intră dacă tot ai venit.

Apartamentul era cufundat în semiîntuneric. Pe masă, câteva farfurii nespălate și o scrumieră plină trădau lipsa de energie. Am început să strâng fără să spun nimic. Mariana m-a privit o vreme, apoi a murmurat:

— Nu credeam că o să te mai văd aici vreodată.

Am zâmbit forțat. — Nici eu nu credeam că o să vin.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de zgomotul apei curgând la chiuvetă. În timp ce spălam vasele, mi-am amintit de anii în care veneam aici cu Radu și Vlad, de mesele de duminică și de râsetele care umpleau casa. Totul părea atât de departe acum.

— Vlad mi-a spus că ai probleme cu lemnele pentru sobă. Vrei să te ajut?

Mariana a dat din cap aprobator. Am coborât împreună la boxă și am început să car lemnele sus. Fiecare braț de lemne era ca o povară pe care o ridicam nu doar pentru ea, ci și pentru mine — pentru toate vorbele nespuse și pentru toate momentele pierdute.

După ce am terminat, Mariana s-a așezat pe marginea patului și m-a privit lung.

— Știi… după ce ai plecat tu, casa asta a devenit foarte tăcută. Radu nu prea mă sună, iar Vlad… e copil, nu poate înțelege tot.

Am simțit cum mi se umezeau ochii. — Și eu am fost singură mult timp după divorț. Dar n-am avut curajul să recunosc.

Mariana a oftat adânc. — Poate că am greșit și eu mult față de tine. Am fost prea aspră… dar mi-era frică să nu-l pierd pe Radu.

M-am așezat lângă ea. — Și eu am greșit. Am judecat prea repede și am lăsat orgoliul să mă conducă.

Pentru prima dată după ani întregi, am simțit că vorbim cu adevărat. Am stat acolo ore întregi, povestind despre trecut, despre Vlad, despre temerile noastre. Am plâns amândouă — ea pentru fiul ei plecat peste hotare, eu pentru familia pe care am pierdut-o.

Când am plecat spre casă, Mariana m-a condus până la ușă și m-a strâns în brațe. — Să mai vii pe la mine… dacă vrei.

Am zâmbit printre lacrimi. — O să vin.

În zilele următoare am început să merg regulat la ea. Îi făceam cumpărături, îi găteam uneori sau pur și simplu stăteam la povești. Vlad era fericit să-și vadă mama și bunica împreună din nou. Chiar și Radu a început să ne sune mai des, mirat de schimbarea dintre noi.

Au trecut luni de atunci și relația noastră s-a transformat complet. Am învățat că iertarea nu înseamnă uitare sau acceptarea greșelilor celuilalt, ci eliberarea propriei inimi de povara trecutului.

Uneori mă întreb: dacă Vlad nu mi-ar fi spus atunci despre bunica lui, oare aș fi avut vreodată curajul să fac primul pas? Câte familii rămân despărțite doar din cauza orgoliului? Poate că ar trebui să ne ascultăm mai des copiii — ei văd lucrurile mai simplu decât noi.