Când totul se prăbușește: Magda, soacra mea și grija neașteptată

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Magda, îmi șoptește Ilona, în timp ce-mi schimbă perfuzia cu mișcări stângace. Miroase a spirt și a supă de pui, iar privirea ei e la fel de tăioasă ca întotdeauna. Încerc să mă întorc cu fața spre perete, dar durerea mă țintuiește pe loc.

În urmă cu două săptămâni, viața mea era încă întreagă. Aveam un soț, un apartament mic în Drumul Taberei și o rutină care mă liniștea: cafeaua de dimineață, tramvaiul 41, biroul cu miros de toner și colegii care mă tachinau că nu-mi schimb niciodată culoarea la unghii. Apoi, într-o seară ploioasă de martie, totul s-a năruit. Paul a venit acasă cu ochii roșii și privirea pierdută.

— Magda, nu mai pot. M-am săturat să trăiesc ca într-un spital. Nu mai ești tu. Nu mai suntem noi.

Apoi a plecat. Fără să se uite înapoi. Fără să-mi lase timp să-i spun că am nevoie de el mai mult ca oricând. Două zile mai târziu, am ajuns la urgențe cu o criză de rinichi care m-a lăsat imobilizată. Mama era la țară, bolnavă și ea, iar singura persoană care a răspuns la telefon a fost Ilona, soacra mea.

Ilona a venit cu două sacoșe pline de borcane și o privire hotărâtă. În primele zile, am simțit că mă sufoc. Fiecare gest al ei era o aducere aminte a tuturor certurilor noastre din trecut: când nu i-a plăcut rochia mea de mireasă, când a spus că nu știu să gătesc sarmale sau când mi-a reproșat că nu-i fac destule vizite.

— Dacă ai fi avut grijă de tine, nu ajungeai aici, îmi spune într-o seară, în timp ce-mi aduce ceaiul.

— Dacă Paul ar fi rămas… poate că nu m-aș fi simțit atât de singură.

Se uită la mine lung, cu ochii umeziți de o furie veche.

— Paul e slab. Dar tu trebuie să fii tare. Pentru tine.

Zilele trec greu. Ilona gătește ciorbe grase și mă obligă să mănânc chiar dacă mi-e greață. Îmi spală hainele și le întinde pe balconul mic, unde vântul bate mereu prea tare. În fiecare dimineață mă trezește devreme și mă întreabă dacă am nevoie la baie, dacă mi-e frig sau dacă vreau să ascult știrile la radio.

Într-o după-amiază, o aud vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu cât mai rezist. Magda e încăpățânată ca un catâr. Dar nu pot s-o las singură. E tot ce mi-a rămas din Paul.

Mă prefac că dorm, dar lacrimile îmi curg pe obraz. Nu vreau mila ei. Nu vreau mila nimănui. Vreau doar să mă ridic din pat și să-mi recapăt viața.

Într-o zi, după ce medicul îmi spune că recuperarea va dura luni întregi, izbucnesc:

— De ce ai venit? De ce nu m-ai lăsat singură?

Ilona se oprește din frecat podeaua și mă privește lung.

— Pentru că știu cum e să fii părăsită când ai nevoie de cineva. Tatăl lui Paul m-a lăsat când el avea cinci ani. N-am avut pe nimeni. Și n-am uitat niciodată cum doare.

Tăcerea dintre noi devine grea ca plumbul. Pentru prima dată o văd altfel: nu doar ca pe o soacră cicălitoare, ci ca pe o femeie care a pierdut totul și totuși a mers mai departe.

Seara aceea schimbă ceva între noi. Începem să vorbim despre lucruri pe care nu le-am spus niciodată: despre copilăria lui Paul, despre visele mele neîmplinite, despre fricile noastre cele mai adânci. Uneori ne certăm, alteori plângem împreună.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nu am avut niciodată curajul să-ți spun cât de mult te-am invidiat pentru că l-ai avut pe Paul aproape atâția ani, îmi mărturisește Ilona într-o noapte.

— Și eu am fost geloasă pe tine. Pentru că părea că-l iubești mai mult decât mine.

Râdem amar amândouă. Pentru prima dată simt că nu sunt singură în suferința mea.

Recuperarea e lentă și dureroasă. Sunt zile când vreau doar să dispar. Sunt zile când Ilona mă enervează atât de tare încât vreau s-o dau afară din casă. Dar sunt și zile când îi mulțumesc în gând pentru fiecare supă caldă și fiecare vorbă bună.

Când într-un final reușesc să mă ridic singură din pat și să merg până la geam, Ilona plânge în hohote.

— Vezi? Ți-am zis eu că poți!

Nu știu dacă vreodată o să-l iert pe Paul sau dacă o să pot uita tot ce s-a întâmplat. Dar știu că fără Ilona n-aș fi reușit să trec peste asta.

Uneori mă întreb: cât putem duce? Cât putem ierta? Și dacă răspunsul nu e niciodată clar, poate tocmai asta ne face oameni.