Când soțul meu mi-a prezentat o factură: Mărturia unei soții românce

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorin! am izbucnit, cu vocea tremurândă, ținând în mână hârtia pe care el mi-o întinsese cu o seară înainte. Pe foaie, cu scrisul lui ordonat, erau trecute sume, date și explicații: „Lapte pentru copii – 120 lei”, „Factură electricitate – 230 lei”, „Reparație mașină – 800 lei”. Totul însumat la final, subliniat cu roșu: „Total datorat: 2.150 lei”.

— Nu e nimic personal, Maria, mi-a răspuns el rece, fără să mă privească în ochi. — Doar vreau să știm exact pe ce se duc banii. Să nu mai existe discuții.

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau toate momentele în care am pus familia pe primul loc: când am renunțat la jobul meu de la librărie ca să stau acasă cu copiii, când am stat nopți întregi lângă fiica noastră, Ilinca, cu febră, când am făcut economie la haine ca să putem merge vara la mare. Toate astea nu contau acum? Tot ce făcusem era redus la o sumă pe o hârtie?

În acea noapte n-am dormit. M-am uitat la tavan, ascultând respirația grea a lui Sorin și gândindu-mă unde am greșit. Oare când s-a transformat dragostea noastră în contabilitate? Când am devenit doi străini care își împart cheltuielile ca niște colegi de apartament?

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să port o discuție calmă.

— Sorin, chiar crezi că așa trebuie să funcționeze o familie? Să ne trimitem facturi unul altuia?

El a ridicat din umeri.

— Maria, nu mai suntem copii. Trebuie să fim responsabili. Eu muncesc de dimineața până seara și nu mai pot să țin singur totul în spate.

— Dar eu ce fac? Crezi că statul acasă cu copiii e vacanță? Am început să plâng fără să vreau. — Știi cât de greu mi-a fost să renunț la job? Să nu mai am niciun ban al meu?

Sorin a oftat și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură cu Ilinca și Vlad, copiii noștri, care se uitau la mine speriați.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit irespirabilă. Sorin era tot mai distant, iar eu mă simțeam tot mai mică. Mama mea a venit într-o zi să stea cu copiii și m-a găsit plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat, fata mea?

I-am povestit totul printre sughițuri. Mama m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți mai puțin decât ești. Nici măcar pe soțul tău.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară, după ce copiii au adormit, l-am confruntat din nou pe Sorin.

— Nu pot trăi așa. Dacă pentru tine familia e doar o afacere, atunci spune-mi sincer. Eu nu sunt angajata ta.

Sorin s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată părea nesigur.

— Maria… nu știu ce să facem. Sunt stresat, banii nu ne ajung niciodată… Mă simt copleșit.

Am realizat atunci că nu doar eu sufeream. Și el era prins într-o capcană a presiunilor sociale și a neputinței. Dar era corect să plătim cu sufletul nostru pentru asta?

Am început să caut soluții. Am vorbit cu o prietenă, Anca, care mi-a propus să lucrez câteva ore pe zi la florăria ei. A fost greu la început — mă simțeam vinovată că îi las pe copii cu mama sau cu vecina. Dar după prima lună în care am avut banii mei, am simțit că respir din nou.

Sorin a observat schimbarea.

— Ești altfel în ultima vreme… mai veselă. Ce s-a întâmplat?

— Am început să lucrez din nou. Simt că am valoare, că pot contribui și eu.

Nu a spus nimic atunci, dar după câteva zile a venit la mine cu factura aceea veche și a rupt-o în fața mea.

— Îmi pare rău… Am greșit. Nu vreau să fim doi străini sub același acoperiș.

Ne-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Nu știu dacă rana aceea se va vindeca vreodată complet, dar știu că am învățat ceva important: într-o familie nu există datorii de plătit, ci doar iubire de împărțit.

Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm liniștea în casă? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta…