Când soacra m-a dat afară din casă: Povestea unei trădări și a regăsirii de sine

— Nu mai ai ce căuta aici! Ai auzit? Nu mai ai ce căuta în casa mea!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Lidia, a răsunat peste zgomotul ploii care bătea în geamuri. Eram în hol, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Radu, soțul meu, era plecat de trei zile în delegație la Cluj, iar eu rămăsesem cu mama lui, așa cum făceam de fiecare dată când el era plecat. Dar în seara aceea, ceva s-a schimbat.

— Ce s-a întâmplat? De ce țipi la mine? am întrebat cu voce stinsă, încercând să nu plâng.

— Nu te mai suport! Ești o rușine pentru familia noastră! Ai stricat totul între mine și Radu! De când ai intrat în casa asta, nimic nu mai merge bine!

Nu înțelegeam. Mă simțeam ca un copil pedepsit pe nedrept. Îmi venea să fug, dar nu aveam unde. Părinții mei erau la țară, la peste 200 de kilometri distanță, iar prietenele mele erau ocupate cu propriile lor vieți. Am încercat să-i explic:

— Lidia, te rog… Nu vreau să ne certăm. Eu îl iubesc pe Radu și vreau să fim o familie…

— Familie? Tu habar n-ai ce înseamnă familie! Dacă ai fi știut, nu l-ai fi îndepărtat pe fiul meu de mine!

Am simțit cum mă lovește fiecare cuvânt. Mi-am luat geaca și am ieșit în ploaie. Nici măcar nu mi-am luat bagajul. Mergeam pe stradă fără țintă, udă până la piele, cu lacrimile amestecându-se cu picăturile reci de ploaie. Mă simțeam trădată de toți: de Lidia, de Radu care nu era acolo să mă apere, chiar și de mine însămi pentru că nu avusesem curajul să-i spun niciodată soacrei mele ce simt cu adevărat.

Am ajuns la scara blocului prietenei mele, Irina. Am sunat la interfon tremurând.

— Cine e? a răspuns vocea ei somnoroasă.

— Eu sunt… Ana… Te rog… pot să urc?

Irina m-a primit fără întrebări. Mi-a dat un prosop și o cană cu ceai cald.

— Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: cum Lidia mă critica mereu că nu gătesc „ca la mama acasă”, că nu fac curat „cum trebuie”, că nu sunt „suficient de bună” pentru Radu. Cum mă simțeam mereu ca o intrusă în propria mea viață.

— Ana, trebuie să-i spui lui Radu totul. Nu poți să trăiești așa!

— Și dacă nu mă crede? Dacă o să creadă că exagerez?

— Atunci poate că nu e omul potrivit pentru tine…

Cuvintele Irinei m-au durut mai tare decât ploaia rece. Dar avea dreptate. Trebuia să-i spun adevărul lui Radu.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la el: „Ce faci, iubita? Totul bine acasă?”

Am ezitat câteva minute înainte să-i răspund: „Nu sunt acasă. Mama ta m-a dat afară.”

A urmat un șir de apeluri și mesaje. Radu era șocat, furios pe maică-sa, dar și pe mine că nu i-am spus mai devreme cât de rău mă simțeam.

— Ana, trebuia să-mi spui! Cum să te dea afară din casa noastră?

— Nu e casa noastră, Radu… E casa ei. Și eu am fost mereu oaspete aici.

A venit acasă mai devreme decât trebuia. Între timp, eu stăteam la Irina și încercam să-mi adun gândurile. Mă simțeam umilită și vinovată că am ajuns să-mi pun căsnicia în pericol din cauza unei femei care nu m-a acceptat niciodată.

Când s-a întors, Radu a încercat să discute cu mama lui. Am auzit țipete prin telefon:

— Cum ai putut să faci asta? E soția mea!

— E casa mea! Eu decid cine stă aici!

Radu a venit la mine cu ochii roșii de oboseală și nervi.

— Ana, hai să ne mutăm. Gata cu dependența asta de părinți! Ne găsim ceva al nostru.

Mi-a fost frică. Nu aveam bani puși deoparte, salariile noastre abia ne ajungeau pentru chirie și cheltuieli. Dar nu mai puteam trăi sub același acoperiș cu Lidia.

Primele luni au fost cumplite. Ne-am mutat într-o garsonieră mică, la periferie. Fără mobilă, fără ajutor din partea nimănui. Lidia nu ne-a mai vorbit luni întregi. Radu era trist și nervos; eu eram epuizată și mereu cu lacrimi în ochi.

Într-o seară, după ce ne-am certat din cauza banilor și a oboselii, am izbucnit:

— Poate că Lidia avea dreptate! Poate chiar nu sunt suficient de bună pentru tine!

Radu m-a privit lung și a venit lângă mine:

— Ana… Eu te-am ales pe tine. Nu pe mama. Nu pe nimeni altcineva.

Atunci am realizat cât de mult mă schimbasem: din fata timidă care accepta orice doar ca să fie pace, devenisem o femeie care putea spune „nu”. Care putea pleca atunci când era rănită. Care putea începe de la zero.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu Lidia e încă rece; vorbim doar când e nevoie. Dar eu și Radu avem acum un apartament micuț al nostru și un băiețel care ne umple viața de sens.

M-am întrebat adesea dacă aș fi avut curajul să plec dacă nu m-ar fi dat ea afară. Poate că nu. Poate că uneori avem nevoie să fim împinși peste marginea prăpastiei ca să descoperim că putem zbura.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Câte dintre ele au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?