Când sângele nu mai leagă: Povestea unei mame între iubire și ultimatum

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici, să mă uit la pereții ăștia goi și să aștept să-și amintească cineva de mine, am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce sorbeam dintr-o cană de ceai rece. Ilinca, sora mea mai mică, mă privea cu ochii mari, încercând să mă liniștească, dar știam că nici ea nu are răspunsuri.

Casa noastră din Ploiești, cândva plină de râsete și pași grăbiți de copii, e acum tăcută. De când soțul meu, Doru, s-a stins acum patru ani, am rămas singură. Copiii noștri, Radu și Mirela, au crescut, și-au făcut familii, au plecat la București, la Cluj, fiecare cu viața lui. La început, mă sunau des, veneau în vizită de sărbători, dar cu timpul, telefoanele s-au rărit, iar vizitele au devenit aproape inexistente.

— Mamă, avem serviciu, copiii, nu e ușor, îmi spunea Mirela de fiecare dată când încercam să-i spun că mi-e dor de ea. Radu, mereu grăbit, îmi trimitea mesaje scurte: „Sunt bine, mamă. Te pup.” Atât.

Într-o zi, m-am trezit cu o durere ciudată în piept. Am stat pe marginea patului, cu telefonul în mână, gândindu-mă dacă să sun la salvare sau să încerc să treacă de la sine. Am ales să aștept. Nu voiam să-i deranjez. După câteva ore, durerea a trecut, dar frica a rămas. Dacă mi se întâmplă ceva? Cine va ști? Cine va veni să mă ajute?

Am început să mă gândesc serios la viitorul meu. Am prietene care s-au mutat la azil, altele care și-au vândut casa și s-au mutat cu copiii. Dar eu? Dacă le-aș cere să mă ia la ei, ar accepta? Sau ar fi doar o povară? Am crescut doi copii cu dragoste, am muncit toată viața, am pus totul pe tavă pentru ei. Acum, când am nevoie de un pic de atenție, mă simt ca o povară.

Într-o duminică, am decis să-i chem pe amândoi acasă. Le-am spus că vreau să discutăm ceva important. Mirela a venit cu soțul și fetița, Radu singur, ca de obicei. Am pregătit sarmale, cozonac, tot ce știam că le place. Masa era întinsă, dar în sufletul meu era furtună.

— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat Mirela, văzându-mi fața îngrijorată.

— Vreau să vorbim serios, le-am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu mai pot să trăiesc așa, singură, uitată. Am nevoie de voi. Nu vreau să ajung la azil, dar nici nu pot să continui așa. Dacă nu puteți să aveți grijă de mine, spuneți-mi. Poate ar trebui să vând casa și să mă mut undeva unde să nu mai aștept nimic de la nimeni.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Radu s-a uitat la Mirela, apoi la mine.

— Mamă, nu e vorba că nu vrem, dar chiar nu avem timp. Eu sunt mereu pe drumuri cu serviciul, Mirela are copiii mici…

— Și eu am avut copii mici, și am avut serviciu, și tot am avut grijă de părinții mei, am izbucnit. Nu vă cer să stați cu mine toată ziua, dar măcar să mă sunați, să veniți din când în când. Să știu că nu sunt singură pe lume.

Mirela a început să plângă. Soțul ei încerca să o liniștească, dar și el părea încurcat. Radu s-a ridicat de la masă.

— Nu cred că e corect să ne pui să alegem, mamă. Fiecare are viața lui. Nu poți să ne dai un ultimatum.

— Dar voi mi-ați dat mie, fără să spuneți nimic. M-ați lăsat singură, fără să vă pese, am spus, simțind cum mi se rupe sufletul.

După acea zi, ceva s-a schimbat. Mirela a început să mă sune mai des, să-mi trimită poze cu nepoata. Radu, însă, s-a îndepărtat și mai mult. Nu mi-a mai răspuns la telefon săptămâni întregi. Mă simțeam vinovată, dar și eliberată, pentru că am spus ce aveam pe suflet.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, nu știu dacă pot să fiu ce ai nevoie. Poate ar trebui să te gândești la ce e mai bine pentru tine, nu la ce vrei de la noi.” Am plâns toată noaptea. Mă întrebam dacă am greșit, dacă am fost prea dură, dacă am cerut prea mult. Dar oare nu merit și eu puțină grijă, după o viață întreagă de sacrificii?

Ilinca a venit la mine a doua zi.

— Nu ești singura care trece prin asta, mi-a spus, strângându-mă în brațe. Mulți părinți ajung să se simtă uitați. Dar nu poți să-i forțezi să fie lângă tine. Poate trebuie să-ți găsești și tu fericirea altfel.

Am început să merg la clubul pensionarilor din cartier. Am cunoscut oameni noi, am început să ies la plimbare, să citesc, să mă ocup de grădină. Dar dorul de copii nu trece. În fiecare seară, mă uit la telefon, sperând să sune. Uneori, Mirela mă sună, râde, îmi povestește despre fetiță. Alteori, tăcerea e apăsătoare.

Mă gândesc adesea la ce ar trebui să fac. Să vând casa și să mă mut într-un loc unde să nu mai aștept nimic? Să accept că legăturile de sânge nu garantează nimic? Sau să continui să sper că, într-o zi, copiii mei vor înțelege cât de mult înseamnă pentru mine o simplă vizită, o vorbă bună?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare familie are povestea ei, durerile și bucuriile ei. Dar mă întreb: oare câți dintre noi ajung să se simtă străini în propria familie? Și câți au curajul să spună ce simt, fără teamă că vor pierde totul?

Voi ce ați face în locul meu? E corect să ceri, sau trebuie să accepți tăcerea ca pe o nouă realitate?