Când Prietena Mea Cea Mai Bună Mi-a Furat Soțul și M-a Lăsat Singură

— Nu pot să cred că tu, dintre toți oamenii, mi-ai făcut asta! am urlat eu, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Irina stătea în fața mea, cu ochii mari și umezi, dar nu spunea nimic. Radu, fostul meu soț, era undeva în spatele ei, evitându-mi privirea. Era o seară rece de noiembrie, iar în apartamentul meu mirosea a ceai de tei și a trădare.

Totul a început cu un an în urmă. Eram încă măritată cu Radu, iar Irina era ca o soră pentru mine. Ne cunoșteam de la grădiniță, am crescut împreună pe aceeași stradă din Ploiești, am împărțit haine, secrete și vise. Când am rămas însărcinată cu Maria, Irina a fost prima care a aflat. A venit cu mine la ecografii, mi-a adus supă când nu puteam să mă ridic din pat și mi-a promis că va fi nașa fetiței mele.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. După naștere, Radu a început să se schimbe. Era tot mai absent, tot mai iritat. Eu eram obosită, copleșită de griji și nesomn. Într-o seară, după ce Maria a făcut febră mare și am stat cu ea la Urgențe până dimineața, Radu nici măcar nu m-a întrebat cum suntem. A doua zi a plecat la serviciu fără să se uite la noi.

Irina venea des pe la mine. Mă ajuta cu copilul, gătea sau pur și simplu stătea lângă mine când simțeam că nu mai pot. Dar, încet-încet, am început să observ priviri ciudate între ea și Radu. Glume pe care nu le înțelegeam, mesaje pe telefon la ore târzii. Am încercat să-mi alung gândurile negre — cum ar putea Irina să-mi facă una ca asta? — dar ceva nu-mi dădea pace.

Într-o zi de vară, am găsit un mesaj pe telefonul lui Radu: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd diseară.” Semnat: I. Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să urlu, să sparg totul în jurul meu, dar Maria dormea în camera alăturată. Am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Când i-am confruntat pe amândoi, au recunoscut totul. Radu mi-a spus că nu mă mai iubește și că vrea să divorțăm. Irina a încercat să-mi explice că „nu a vrut să se întâmple”, că „a fost ceva peste care n-a putut trece”. Nu am putut să-i ascult. Am simțit că lumea mea s-a sfărâmat într-o mie de bucăți.

Divorțul a fost un coșmar. Radu a vrut custodie comună pentru Maria, iar eu m-am luptat cu avocați și hârtii până la epuizare. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă am dormit măcar două ore legate. Tata nu mai vorbea deloc despre Radu — pentru el nu mai exista.

Irina a dispărut din viața mea aproape complet. Nu mi-a mai scris, nu m-a mai sunat. Am aflat de la o cunoștință comună că s-au mutat împreună și că plănuiesc să se căsătorească. M-am simțit trădată de două ori: o dată ca soție, o dată ca prietenă.

Cel mai greu mi-a fost când Maria a început să pună întrebări: „Mami, de ce nu vine Irina la noi? De ce tati stă cu Irina acum?” Nu știam ce să-i răspund fără să-i stric copilăria sau să-i otrăvesc sufletul cu ura mea.

Într-o zi ploioasă de martie, am avut nevoie disperată de cineva lângă mine. Maria făcuse din nou febră mare și eram singură acasă. Am sunat-o pe Irina — era singura persoană care știa exact ce trebuie făcut în astfel de momente. Mi-a răspuns sec:

— Nu pot acum, sunt ocupată.

Atât. Niciun „îmi pare rău”, niciun „te sun mai târziu”. Am închis telefonul și am simțit că mă prăbușesc.

Au trecut luni până am reușit să mă ridic din nou. Am mers la psiholog, am început să scriu într-un jurnal și să ies cu Maria în parc chiar dacă nu aveam chef de nimic. Mama mi-a spus într-o zi:

— Oamenii care te trădează o dată te vor trăda mereu. Dar tu trebuie să fii puternică pentru tine și pentru Maria.

Am încercat să iert — pe Irina, pe Radu, chiar și pe mine pentru că nu am văzut semnele mai devreme. Dar rana e încă acolo.

Acum, după doi ani, Irina și Radu sunt căsătoriți. Maria merge la ei o dată la două weekenduri și vine acasă cu povești despre „mami Irina” care îi face clătite sau îi citește povești seara. Mă doare fiecare cuvânt, dar încerc să zâmbesc și să nu las gelozia sau furia să mă schimbe într-o persoană amară.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să am din nou încredere în cineva sau dacă rana asta va rămâne mereu parte din mine. Poate că iertarea nu înseamnă uitare, ci doar acceptarea faptului că viața merge înainte chiar dacă sufletul ți-e frânt.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Și cum reușim să ne reconstruim când cei mai apropiați oameni ne lasă baltă exact când avem cea mai mare nevoie de ei?