Când musafirii nu mai pleacă: O poveste de Paște care a rupt familia mea

— Nu cred că mai pot, Vlad! am șoptit printre dinți, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile în spatele ușii de la bucătărie. Era deja a treia zi de când verișoarele soacrei mele, Mariana și Lenuța, împreună cu soții lor și cei doi copii gălăgioși, ocupaseră fiecare colțișor al apartamentului nostru de trei camere din Ploiești. Paștele acesta trebuia să fie liniștit, doar cu familia apropiată, dar totul s-a transformat într-un haos pe care nu-l mai puteam controla.

— Alina, te rog, încearcă să mai reziști puțin. Mama zice că pleacă poimâine… mi-a răspuns Vlad, evitând privirea mea. Știam că îi era greu și lui, dar nu voia să-și supere mama.

Îmi amintesc perfect momentul când au sunat la ușă. Era vineri seara, tocmai terminasem de vopsit ouăle cu fiica mea, Ilinca. Soacra mea, doamna Viorica, a deschis larg ușa și a început să strige bucuroasă:

— Uite cine a venit! Mariana și Lenuța cu toată familia! Ce surpriză!

Surpriză? Pentru mine era un șoc. Nu ne anunțaseră deloc. În câteva minute, holul era plin de bagaje, pungi cu haine și copii care alergau peste tot. Am încercat să zâmbesc, dar simțeam cum mă strânge stomacul. Știam ce urmează: zile întregi în care nu voi avea niciun moment de liniște.

Prima noapte a fost un calvar. Copiii au sărit pe canapea până la miezul nopții, iar bărbații au povestit tare la masă, cu sticlele de vin desfăcute una după alta. Eu și Vlad ne-am retras în dormitorul nostru, dar nici acolo nu am găsit liniște. Ilinca plângea că nu poate dormi din cauza gălăgiei.

A doua zi dimineață, bucătăria era deja ocupată când m-am trezit. Mariana făcea cafea, Lenuța scotocea prin dulapuri după zahăr. M-am simțit ca o străină în propria casă.

— Alina, unde ții farfuriile mari? m-a întrebat Mariana fără să ridice privirea.

— În dulapul de sus… am răspuns încet.

— Aha… Păi nu-i prea practic acolo. Eu le-aș pune jos, să fie la îndemână.

Am strâns din dinți și am ieșit pe balcon. Aveam nevoie de aer. M-am întrebat atunci: oare cât vor sta? De ce nu întreabă nimeni dacă e în regulă pentru noi?

Seara, după ce am pus copiii la culcare (sau cel puțin am încercat), am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Nu mai rezist, Vlad. Nu pot să-mi beau cafeaua liniștită, nu pot merge la baie fără să bat la ușă… E casa noastră!

— Știu, iubito… Dar mama se bucură mult că sunt aici. Zice că n-au mai fost împreună de ani buni.

— Dar noi? Pe noi cine ne întreabă?

A treia zi a fost cea mai grea. În timp ce pregăteam masa de Paște, Lenuța a început să comenteze despre cum gătesc eu drobul:

— La noi în Moldova se face altfel! Nu pui destule verdețuri… Și vezi că ai pus prea multă sare.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. M-am abținut cu greu să nu răbufnesc. Soacra mea a venit imediat lângă mine:

— Las-o pe Lenuța, ea știe ce zice. Așa se face la ea acasă.

— Dar aici e casa mea! am spus mai tare decât voiam.

Toată lumea s-a oprit din ce făcea. Vlad s-a uitat la mine speriat. Lenuța a ridicat din sprâncene.

— Vai, Alina, nu te supăra! Noi doar vrem să ajutăm…

Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Nu mai puteam suporta presiunea. Simțeam că nu mai am niciun control asupra propriei vieți.

În acea seară, după ce toți s-au retras la culcare (unii pe saltele improvizate pe jos), am stat cu Vlad în bucătărie și am vorbit deschis pentru prima dată:

— Vlad, eu nu mai pot trăi așa. Am nevoie de intimitate, de liniște… Nu vreau să-mi urăsc familia ta, dar dacă nu punem limite acum, o să ajungem să ne certăm rău.

Vlad m-a luat de mână:

— Ai dreptate. Mâine dimineață vorbesc cu mama și le spun că trebuie să plece.

A doua zi dimineață a fost tensionată. Vlad a vorbit cu soacra mea la bucătărie. Am auzit-o ridicând tonul:

— Cum adică să plecăm? Suntem familie! Așa se face la români?

Vlad i-a explicat calm că avem nevoie de spațiu și că vizita lor ne-a luat prin surprindere. Mariana și Lenuța s-au supărat vizibil și au început să-și strângă bagajele fără să vorbească cu mine.

Când au plecat, casa părea pustie. Dar pentru prima dată după multe zile am simțit liniște. Am stat pe canapea cu Ilinca în brațe și am privit pe geam cum ploua ușor peste oraș.

M-am întrebat atunci: Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină ospitalitatea și începe dreptul la intimitate? Poate că uneori trebuie să avem curajul să spunem „ajunge”, chiar dacă doare.