Când mama-soacră a aflat cât câștig, mi-a invadat casa cu toată familia. Așa a început sfârșitul căsniciei mele…

— Nu cred că realizezi cât de mult ne-ai ajutat, Irina, spuse mama-soacră, privindu-mă cu un zâmbet fals, în timp ce fratele cel mic al soțului meu își arunca adidașii plini de noroi direct pe covorul din sufragerie. Mă uitam la ea și simțeam cum mi se strânge stomacul. Deja trecuseră trei zile de când apartamentul nostru cu două camere devenise tabără pentru toată familia lui Radu, soțul meu. Totul începuse cu acel telefon scurt, într-o seară de marți, când abia ajunsesem acasă după o zi lungă la birou.

— Irina, mama vrea să stea la noi câteva zile, a zis Radu, evitându-mi privirea. — Are niște probleme cu apartamentul, trebuie să se repare ceva la instalație.

Am oftat, dar am acceptat. Nu era prima dată când mama lui ne cerea ajutorul. Dar nu mi-am imaginat niciodată că „câteva zile” înseamnă să vină cu tot cu frații lui Radu — Mihai, Andrei și Sorin — și să se instaleze ca și cum ar fi fost acasă la ei. În prima seară, au golit frigiderul. A doua zi, au început să-și aducă bagaje și haine, iar mama-soacră a început să dea ordine ca într-o gospodărie pe care o conduce de zeci de ani.

— Irina, fă niște ciorbă pentru băieți! Irina, ai spălat rufele? Irina, vezi că s-a terminat pâinea!

Radu nu zicea nimic. Se retrăgea în dormitor cu telefonul sau ieșea la țigară pe balcon. Îl vedeam cum evită orice discuție serioasă cu mine. Într-o seară, după ce am strâns masa și am spălat vasele pentru a treia oară în ziua aceea, m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns.

— Ce ai, Irina? m-a întrebat mama-soacră, intrând în sufragerie cu un prosop ud în mână.

— Sunt obosită… Nu mai pot…

— Eh, lasă, că nu e mare lucru. Femeile trebuie să fie gospodine! Așa am făcut și eu toată viața.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar de oboseală fizică. Era sentimentul că nu mai aveam niciun control asupra propriei mele vieți. Apartamentul meu devenise o cazarmă, iar eu eram servitoarea tuturor.

Într-o dimineață, când mă pregăteam să plec la serviciu, Mihai mi-a spus:

— Irina, vezi că trebuie să calci cămașa asta până mă întorc eu de la alergat!

— Nu pot, Mihai. Am și eu serviciu.

— Eh, lasă că nu moare nimeni dacă întârzii puțin!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Am ieșit trântind ușa și am plâns tot drumul până la birou. La serviciu, colega mea Alina m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul și m-a privit cu milă.

— Irina, nu ești obligată să suporți așa ceva! Ai muncit pentru tot ce ai. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia liniștea.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama-soacră cotrobăind prin sertarele mele din dormitor.

— Ce faci aici?

— Caut niște acte pentru băieți. Știi tu cât e chiria aici? Cât plătiți pe lună?

— Nu plătim chirie. E apartamentul nostru…

— Al vostru? Sau al tău? Am auzit că tu câștigi bine…

Am simțit cum mi se taie respirația. De unde știa? Probabil Radu îi spusese cât câștigam după ultima promovare. De atunci, atitudinea ei s-a schimbat radical. A început să vorbească despre „familia noastră” și „ce bine că avem pe cineva care să ne țină pe toți”.

În următoarele zile, rudele au început să aducă tot mai multe lucruri: pături, perne, chiar și un televizor vechi. Apartamentul devenise un depozit sufocant. Eu nu mai aveam loc nici să respir.

Într-o seară, după ce am venit târziu de la serviciu și am găsit chiuveta plină de vase murdare și gunoiul neridicat, am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai suport! Nu sunt menajera voastră!

Toți s-au uitat la mine ca la o nebună. Radu a încercat să mă liniștească:

— Hai, Irina… Sunt familia mea…

— Și eu ce sunt? O străină în propria mea casă?

Mama-soacră a ridicat tonul:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Noi ne descurcăm!

Atunci am știut că nu mai am ce căuta acolo. Am intrat în dormitor, mi-am făcut bagajul și am plecat fără să mă uit înapoi. Am mers direct la părinții mei, unde m-au primit cu brațele deschise.

În zilele următoare, Radu m-a sunat de câteva ori. Încerca să mă convingă să mă întorc.

— O să plece toți… Promit! Hai acasă!

Dar nu mai puteam avea încredere în el. M-a trădat atunci când a ales confortul familiei lui în locul liniștii noastre. Am început să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: mi-am găsit un apartament mic doar pentru mine și am început să mă redescopăr.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau nu. Dar știu sigur că nu meritam să fiu tratată ca o slugă în propria mea casă. Oare câte femei din România trec prin astfel de situații și nu au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?