Când mama nu mai e nevoie de tine… Nu mai ai cui să ceri iertare: Povestea unei fiice la mormântul mamei sale

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să te aud cu aceleași reproșuri în fiecare zi! am strigat, trântind ușa bucătăriei. Mama s-a uitat la mine, cu ochii aceia mari, obosiți, în care se citea mai multă tristețe decât furie. Era seară, iar lumina slabă a becului galben făcea umbre ciudate pe pereții scorojiți ai apartamentului nostru din cartierul vechi. Pe masa mică, lângă farfuria cu supă răcită, stătea nepoata ei, Ioana, care mă privea cu o curiozitate amestecată cu teamă.

— Maria, nu te certa cu mama ta, mi-a șoptit Ioana, încercând să mă liniștească. Dar eu eram prea plină de nervi, de frustrări adunate în ani de zile, de griji și neputințe. Mama era bolnavă de ceva vreme, dar nu voia să meargă la doctor. Spunea mereu că nu vrea să fie o povară, că „așa e bătrânețea, cu dureri și nopți nedormite”. Eu, însă, vedeam altceva: vedeam cum se stinge încet, cum nu mai are putere nici să-și lege părul, cum ochii îi devin tot mai goi.

— Dacă nu vrei să mergi la doctor, măcar lasă-mă să te ajut! îi spuneam aproape zilnic, dar ea refuza cu încăpățânare. — Nu vreau să-ți stric viața, Maria. Ai destule pe cap cu serviciul, cu casa, cu tot. Lasă-mă pe mine, mă descurc.

Adevărul era că nu mă descurcam nici eu. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a copilului care încă avea nevoie de mama lui și cea a adultului care trebuia să fie stâlpul familiei. Tata murise devreme, iar fratele meu, Mihai, plecase la muncă în Italia, trimițând bani, dar rareori sunând. Totul căzuse pe umerii mei, iar eu nu știam cum să gestionez povara asta.

În seara aceea, după ce am țipat la mama, am ieșit pe balcon și am plâns. Ioana a venit după mine, cu ochii mari și umezi. — Maria, de ce te cerți mereu cu mătușa? Nu vezi că suferă? Am simțit un nod în gât, dar nu am putut să-i răspund. Poate pentru că nu aveam un răspuns. Poate pentru că, în adâncul sufletului, eram furioasă pe mine, nu pe ea.

A doua zi, mama a făcut un pas spre mine. — Maria, hai să bem o cafea împreună, ca pe vremuri. Am acceptat, dar între noi plutea o tăcere grea. — Ți-aduci aminte când mergeam la piață și te țineam de mână? m-a întrebat ea, cu un zâmbet trist. — Da, mamă, mi-aduc aminte, am răspuns, dar vocea mi s-a frânt. — Atunci nu mă certai niciodată, a continuat ea, și am simțit cum mă străpunge vinovăția.

Au trecut câteva săptămâni, iar starea mamei s-a înrăutățit. Am chemat ambulanța, dar ea m-a certat: — Nu vreau să mor prin spitale, Maria! Vreau să fiu acasă, cu voi. Am cedat, deși știam că nu e bine. În ultimele zile, Ioana a stat mai mult cu ea, îi citea din cărțile vechi, îi aducea ceai. Eu, în schimb, mă refugiam în muncă, în treburi casnice, orice ca să nu stau prea mult în preajma suferinței ei. Poate că mi-era frică. Poate că nu voiam să accept că o pierd.

Într-o dimineață, Ioana a venit la mine cu ochii roșii: — Maria, mătușa nu mai răspunde. Am fugit în cameră și am găsit-o pe mama în fotoliul ei, cu capul lăsat pe spate, cu respirația abia perceptibilă. Am încercat să o trezesc, să-i spun că îmi pare rău, dar era prea târziu. Ultimele ei cuvinte, șoptite cu o zi înainte, mi-au rămas în minte: — Să nu rămâi singură, Maria. Să nu te înstrăinezi de cei dragi.

Au trecut cinci ani de atunci. În fiecare an, de ziua ei, vin la mormânt cu flori și cu sufletul greu. Îmi amintesc ultima noastră ceartă, ultimele cuvinte, și mă întreb dacă m-a iertat vreodată. Ioana a crescut, are acum familia ei, dar vine cu mine la cimitir. — Maria, mătușa te-a iubit mult. Nu te mai învinovăți, îmi spune ea, dar eu nu pot să mă iert.

Stau în fața crucii, cu mâinile tremurânde, și șoptesc: — Mamă, dacă mă auzi, iartă-mă! Iartă-mă pentru toate cuvintele grele, pentru tăcerile apăsătoare, pentru că nu am știut să-ți spun cât de mult te iubesc. Mă uit în jur, la ceilalți oameni care vin să-și plângă părinții, și mă întreb: de ce trebuie să pierdem pe cineva ca să înțelegem cât de mult a însemnat pentru noi?

Poate că nu mai am cui să cer iertare, dar sper că undeva, dincolo de lumea asta, mama știe că am iubit-o. Voi, cei care mai aveți părinți, nu lăsați orgoliul să vă despartă. Spuneți-le azi cât îi iubiți, nu așteptați să fie prea târziu. Oare câți dintre noi ne dăm seama cât de mult contează o vorbă bună, un gest mic, înainte să nu mai avem cui să le oferim?