„Când m-am mutat cu cea mai bună prietenă, mă așteptam la sprijin. În schimb, am devenit asistenta ei personală”

Acum un an, mă aflam la o răscruce de drumuri. Jobul meu devenise insuportabil, relația mea tocmai se încheiase și mă simțeam complet pierdută. În momentul meu de nevoie, cea mai bună prietenă a mea, Andreea, mi-a oferit o mână de ajutor. M-a invitat să mă mut în apartamentul ei din București până când îmi voi reveni. Eram copleșită de recunoștință și ușurare. Puțin știam că această decizie va duce la una dintre cele mai dureroase experiențe din viața mea.

Andreea și cu mine eram prietene încă din facultate. Am împărtășit nenumărate amintiri și ne-am fost alături una alteia la bine și la rău. Așa că, atunci când mi-a făcut această ofertă, nu am ezitat. Mi-am făcut bagajele și m-am mutat în apartamentul ei cochet cu două camere din București.

La început, totul părea perfect. Andreea era sprijinitoare și înțelegătoare, și simțeam că am găsit un refugiu sigur. Chiar m-a ajutat să-mi actualizez CV-ul și să aplic pentru joburi. Dar curând, lucrurile au început să se schimbe.

Andreea lucra ore lungi la jobul ei solicitant și a început să-mi ceară să o ajut tot mai mult prin apartament. A început cu sarcini mici, cum ar fi spălatul vaselor sau cumpărăturile. La început nu m-a deranjat; la urma urmei, locuiam acolo fără să plătesc chirie. Dar pe măsură ce săptămânile treceau, cererile ei deveneau din ce în ce mai solicitante.

Într-o seară, Andreea a venit acasă epuizată și m-a rugat să mă ocup de rufele ei pentru că avea o întâlnire importantă a doua zi. Am fost de acord, gândindu-mă că este o favoare ocazională. Totuși, acest lucru a devenit o obișnuință. Lăsa hainele murdare într-un teanc pentru ca eu să le spăl, usuc și împăturesc.

Apoi au venit comisioanele. Andreea îmi lăsa liste cu lucruri de făcut cât timp era la muncă – ridicarea hainelor de la curățătorie, plimbarea câinelui ei, chiar și programarea întâlnirilor ei. Simțeam că am devenit asistenta ei personală mai degrabă decât prietena ei.

Am încercat să vorbesc cu Andreea despre cum mă simțeam copleșită și folosită, dar ea mi-a ignorat preocupările. Insista că trece printr-o perioadă dificilă la muncă și avea nevoie de ajutorul meu temporar. Dorind să fiu o prietenă bună, am continuat să o ajut.

Punctul culminant a fost când Andreea mi-a cerut să organizez o cină pentru colegii ei. Mi-a dat o listă cu invitați, un meniu și instrucțiuni specifice despre cum dorea să fie totul aranjat. Am petrecut zile întregi pregătind evenimentul, gătind, curățând și decorând apartamentul.

În seara petrecerii, Andreea abia mi-a recunoscut eforturile. M-a prezentat colegilor ei drept „colega de apartament” și nu a menționat nimic despre munca pe care am depus-o pentru acea seară. În timp ce stăteam în bucătărie spălând vasele în timp ce toți ceilalți se distrau, am realizat cât de profund rănită și folosită mă simțeam.

După petrecere, am confruntat-o din nou pe Andreea. De data aceasta, a devenit defensivă și m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare pentru tot ajutorul pe care mi l-a oferit. Argumentul nostru a escaladat și, într-un moment de furie, mi-a spus că dacă nu-mi place situația, pot pleca.

Simțindu-mă trădată și cu inima frântă, mi-am făcut bagajele în acea noapte și am plecat din apartamentul Andreei. Am găsit o cameră mică de închiriat într-o casă comună și am început să-mi reconstruiesc viața de la zero.

Experiența m-a lăsat cu cicatrici și reticentă în a avea încredere în alții atât de ușor. Durerea de a fi dezamăgită de cineva pe care îl consideram familie a fost imensă. Mi-au trebuit luni întregi să-mi recâștig încrederea și stima de sine.

Privind înapoi, realizez că adevărata prietenie ar trebui să se bazeze pe respect reciproc și sprijin. Deși este important să-i ajutăm pe cei la care ținem, este la fel de important să stabilim limite și să ne asigurăm că bunătatea noastră nu este luată drept ceva garantat.