Când lumea mea s-a prăbușit într-o singură noapte

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta!
Vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, tapetată cu flori albastre. Era trecut de miezul nopții, iar fiul nostru, Radu, abia adormise după o altă noapte de colici. M-am uitat la el, cu ochii umflați de oboseală și lacrimi. Nu înțelegeam.
— Despre ce vorbești? am șoptit, încercând să nu-l trezesc pe Radu.
— Știi foarte bine! Nu mă mai minți! Toată lumea vorbește! Ai fost cu altul! Copilul nici nu seamănă cu mine!
Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de chiuvetă și am încercat să respir. Cum putea să spună asta? Cum putea să creadă că aș fi făcut așa ceva?
— Vlad, te rog… nu e adevărat. Cum poți să crezi așa ceva?
Dar el deja își strângea hainele într-o geantă veche, trântind ușa dulapului.
— Să nu mă cauți! Să nu mă mai suni! Ai grijă de copilul tău!
A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am rămas acolo, cu mâinile tremurânde, ascultând liniștea grea care s-a lăsat peste apartamentul nostru. În acea clipă, am știut că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.

A doua zi dimineață, am ieșit cu Radu în brațe pe scara blocului. Vecina de la doi, doamna Stela, mă privea lung, cu o curiozitate amestecată cu milă. Știam că deja știa. În orașul nostru mic din Moldova, veștile circulau mai repede decât vântul. Am simțit privirile tuturor pe spatele meu când am intrat la magazinul din colț să cumpăr lapte praf.

— Săraca fată… uite ce-a pățit, am auzit-o șoptind pe tanti Maria către vânzătoare.

Am vrut să țip că nu e adevărat, că nu am făcut nimic rău, dar vocea mi-a rămas blocată în gât. M-am simțit ca și cum aș fi purtat o vină pe care nu o aveam. Fiecare privire, fiecare șoaptă mă apăsa ca o povară invizibilă.

Mama a venit după două zile. A intrat în casă fără să spună nimic și m-a luat în brațe. Am plâns pe umărul ei ca un copil mic.

— O să trecem noi și peste asta, Irina. Nu ești singură.

Dar eram. Noaptea, când Radu plângea și eu nu mai aveam putere nici să-l legăn, mă simțeam mai singură ca niciodată. Vlad nu a mai sunat niciodată. Nici măcar să întrebe de copil.

Au trecut săptămâni în care am mers ca un robot: trezit, hrănit copilul, spălat hainele, mers la serviciu — noroc că directoarea grădiniței unde lucram m-a primit înapoi după concediul maternal. Dar colegii mă priveau altfel acum. Unii mă evitau, alții îmi zâmbeau fals.

Într-o zi, la prânz, am auzit-o pe Loredana vorbind cu Nicoleta la baie:

— Ai văzut ce i s-a întâmplat Irinei? Cine știe ce-a făcut…

Am ieșit din cabină cu capul sus, dar inima îmi bătea nebunește.

— Dacă aveți ceva de spus despre mine, spuneți-mi în față!

S-au fâstâcit și au plecat repede. Dar răul era deja făcut.

Cel mai greu mi-a fost când Radu a făcut febră mare și am ajuns la spital. Medicul de gardă, domnul Dragoș, m-a întrebat:

— Tatăl copilului unde este?

Am simțit din nou acea rușine care mă ardea pe dinăuntru.

— Nu… nu mai suntem împreună.

S-a uitat la mine lung și n-a mai zis nimic. Dar privirea lui spunea totul.

Au trecut luni până când am început să mă ridic din nou. Mama m-a ajutat cât a putut, dar era bolnavă și nu voiam să-i pun povara mea pe umeri. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, neputință, dorința de a fugi undeva unde nimeni nu mă cunoaște.

Într-o zi de vară, când Radu avea aproape un an și făcea primii pași prin parc, l-am întâlnit pe Paul — un tată singur care venea cu fetița lui la leagăn. Am vorbit despre copii, despre nopțile nedormite și despre cât de greu e să fii părinte singur.

— Știi… lumea vorbește oricum ar fi. Important e să știi tu cine ești.

Vorbele lui mi-au dat curaj. Am început să ies din carapacea mea, să zâmbesc din nou. Dar rana trădării rămânea acolo — ca o cicatrice care nu se va vindeca niciodată complet.

Uneori îl visez pe Vlad întorcându-se acasă, cerându-și iertare. Alteori îl urăsc pentru că m-a lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de el.

Acum Radu are trei ani și mă întreabă uneori unde e tati. Îi spun că tati e departe și că îl iubește în felul lui. Dar adevărul e că nici eu nu știu dacă îl va mai vedea vreodată.

M-am întrebat de multe ori: cum poate o familie să se destrame atât de ușor? Cum poate o vorbă aruncată sau o bănuială nefondată să distrugă tot ce ai construit împreună?

Poate că nu voi mai avea niciodată încredere deplină în cineva. Poate că rana asta va rămâne mereu acolo. Dar pentru Radu trebuie să merg înainte.

Oare voi putea vreodată să iert? Să iubesc din nou? Sau voi rămâne mereu prizoniera unei greșeli pe care n-am făcut-o niciodată?