Când Ioana și Radu și-au recâștigat nunta din mâinile socrilor

— Ioana, nu poți să porți rochia asta la biserică! a tunat vocea soacrei mele, doamna Mariana, în timp ce ținea materialul între degete ca și cum ar fi fost o cârpă murdară.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era cu doar două zile înainte de nuntă și, în loc să mă bucur de ultimele pregătiri, mă simțeam ca un copil certat pentru o notă proastă. Mama lui Radu era în sufrageria noastră de la ora opt dimineața, împreună cu sora lui, Anca, și cu mama mea, care încerca să tempereze spiritele.

— Mariana, e rochia pe care Ioana și-a dorit-o dintotdeauna, a încercat mama să intervină, dar a fost ignorată complet.

— Nu contează ce a visat ea! La noi în familie nu se merge la altar cu umerii goi! Și nici nu se servește pește la masă, că nu-i de post!

Radu a intrat în cameră exact când soacra mea ridica tonul. S-a uitat la mine și am văzut în ochii lui aceeași oboseală pe care o simțeam și eu. De luni de zile, fiecare decizie legată de nuntă era contestată: meniul, muzica, invitații, chiar și florile. Totul trebuia să fie „ca la ei acasă”.

— Mamă, e nunta noastră, nu a ta! a spus Radu, dar vocea îi tremura.

— Nu vorbi așa cu mine! Eu am trecut prin două nunți în familie, știu mai bine!

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc de pe canapea și am ieșit pe balcon. Aerul rece de octombrie m-a lovit în față. Am început să plâng fără să mă pot opri. Cum ajunsesem aici? De ce nu puteam avea și noi o nuntă simplă, fără atâtea certuri?

Radu m-a urmat după câteva minute. M-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu mai pot, Ioana. Parcă nici nu mai e nunta noastră.

— Și eu simt la fel. Dar dacă am face ceva nebunesc? Să ne luăm nunta înapoi?

Ne-am privit complici. În acea clipă s-a născut planul nostru: să le dăm impresia că acceptăm toate schimbările lor, dar să pregătim în secret totul exact cum ne-am dorit noi.

În ziua următoare am mers la restaurantul unde urma să aibă loc petrecerea. Am vorbit cu managerul și l-am rugat să păstreze meniul nostru inițial, fără ca socrii să știe. Am sunat formația preferată și le-am spus să vină la ora stabilită inițial, nu la ora impusă de Mariana. Am rugat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona, să se ocupe de decoruri și flori după gustul nostru.

În ziua nunții, totul părea că merge conform „planului Marianei”. Rochia mea era ascunsă într-o altă cameră; la biserică am purtat o eșarfă peste umeri doar cât să o liniștesc pe soacră-mea. Când am ajuns la restaurant, Mariana a început să inspecteze mesele.

— Unde-i ciorba de burtă? a întrebat ea indignată.

— Surpriză! am spus eu zâmbind larg. Azi servim supa cremă de dovleac, preferata noastră.

Oaspeții au început să râdă și atmosfera s-a destins brusc. Muzica a început exact cu piesa noastră preferată, iar invitații au dansat până dimineața. Mariana s-a supărat puțin la început, dar când a văzut cât de fericiți eram toți, a renunțat să mai comenteze.

La finalul serii, Radu m-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Am reușit! E nunta noastră!

Am privit sala plină de oameni dragi și am simțit pentru prima dată că suntem o familie adevărată. Poate că uneori trebuie să lupți pentru fericirea ta, chiar dacă asta înseamnă să-ți superi rudele.

Mă întreb: câți dintre noi au curajul să-și pună limitele față de familie? Și oare cât de mult ar trebui să cedăm pentru liniștea tuturor?