Când Ioana și Radu și-au recâștigat nunta din mâinile socrilor

— Ioana, nu poți purta rochia asta! E prea simplă, ce-o să spună lumea? Vocea mamei lui Radu răsuna în sufrageria noastră, unde mă simțeam ca o musafiră în propria viață. Radu stătea lângă mine, cu mâinile strânse, încercând să-și găsească cuvintele. Mama lui, doamna Stanciu, era deja la al treilea pahar de cafea și la al cincilea reproș. Tata socru, domnul Stanciu, nu spunea nimic, dar privirea lui tăioasă spunea totul: „Nu vă jucați cu tradiția!”

Mă uitam la rochia mea albă, simplă, fără dantelă sau pietre, exact așa cum visam de când eram mică. Dar visul meu părea să nu conteze. În ultimele săptămâni, fiecare detaliu al nunții fusese confiscat de părinții lui Radu: meniul schimbat fără să fim întrebați, invitațiile rescrise cu nume pe care nu le cunoșteam, chiar și muzica aleasă după gustul lor. Mama mea încerca să mă liniștească la telefon: „Lasă-i, mamă, că așa-s socrii. Important e să fiți voi fericiți.” Dar cum să fim fericiți când totul era despre ei?

Într-o seară, după ce am rămas singuri, Radu s-a prăbușit pe canapea. „Ioana, nu mai pot. Parcă nu mai e nunta noastră. Parcă nici nu mai suntem noi.” L-am privit lung și am simțit cum mi se strânge inima. Îl iubeam pe Radu tocmai pentru felul în care știa să fie blând și răbdător, dar acum îl vedeam frânt.

— Știi ce? Am o idee. Dacă tot vor să controleze totul… hai să le dăm o lecție!

Ochii lui s-au luminat pentru prima dată după multe zile. Am început să râdem amândoi, ca doi copii care pun la cale o năzbâtie. Am făcut un plan: vom merge la toate întâlnirile cu părinții lui, vom zâmbi și vom da din cap, dar în secret vom organiza o nuntă mică, doar cu prietenii apropiați și familia care ne respecta dorințele.

În ziua cea mare, doamna Stanciu era în extaz: „Totul e perfect! Am chemat formația preferată a tatălui tău și am comandat tortul cu frișcă naturală!” Eu și Radu ne-am îmbrăcat frumos și am plecat de acasă dis-de-dimineață „să facem poze”. În realitate, am mers la biserica mică din cartierul nostru, unde ne așteptau cei dragi nouă: sora mea Ana, prietenii noștri vechi din liceu și părinții mei.

Preotul ne-a zâmbit cald: „Așa e bine, copii. Când doi oameni se iubesc, restul lumii trebuie să învețe să-i lase în pace.” Am plâns amândoi la altar, nu de tristețe, ci de ușurare. Pentru prima dată după luni de zile, simțeam că trăim ceva al nostru.

După cununie am mers într-o grădină micuță unde am dansat desculți pe iarbă și am mâncat prăjituri făcute de mama mea. Nu era nimic opulent sau sofisticat — dar era exact ce ne doream.

Seara târziu, când părinții lui Radu au aflat că noi nu mai venim la „nunta lor”, au sunat furioși. „Cum ați putut să ne faceți una ca asta? Ce-o să spună lumea?”

Radu a luat telefonul și pentru prima dată în viața lui a spus răspicat: „Mamă, tata… azi a fost despre noi. Voi ați uitat că e nunta noastră. Dacă vreți să fiți parte din viața noastră de acum înainte, trebuie să ne respectați.”

A urmat o tăcere grea. A doua zi dimineață, doamna Stanciu a venit la noi acasă cu ochii roșii de plâns. S-a așezat pe canapea și m-a privit lung:

— Ioana… poate că am greșit. Am vrut doar să fie totul perfect… dar am uitat că perfecțiunea voastră nu e aceeași cu a mea.

Am îmbrățișat-o fără să spun nimic. Știam că nu va fi ușor de acum înainte, dar măcar știam că am pus o limită clară.

Acum, când mă uit la pozele de la nunta noastră adevărată — cea mică și imperfectă — mă întreb: câți dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea vrea să trăiască prin noi? Oare cât de mult din fericirea noastră sacrificăm doar ca să nu supărăm pe alții?