Când Fosta Mea Soacră a Apărut la Ușă: Povara Rănilor Nevindecate

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, am spus printre dinți, ținând mânerul ușii atât de strâns încât mi se albeau încheieturile. În fața mea, doamna Stanciu, fosta mea soacră, stătea cu umbrela picurând pe preșul de la intrare, cu același zâmbet fals pe care îl știam prea bine.

— Nu am venit să mă cert, Irina, a spus ea pe un ton care voia să pară blând, dar pe care îl simțeam ca pe o lamă rece. — Am nevoie de ajutorul tău.

M-am uitat la ea, încercând să-mi controlez respirația. În minte mi se derulau scenele din urmă cu șapte ani, când eram încă măritată cu Radu. Îmi amintesc cum venea în fiecare duminică la noi, criticând tot ce făceam: „Nu știi să gătești sarmale ca lumea”, „Radu arată obosit, sigur nu-l lași să doarmă”, „Casa asta nu e destul de curată pentru fiul meu”.

Radu nu spunea nimic. Stătea cu ochii în telefon sau pleca la o țigară pe balcon. Eu rămâneam singură cu privirile ei tăioase și cuvintele care mă făceau să mă simt mică, neimportantă, mereu insuficientă. Când îi spuneam lui Radu cât mă doare comportamentul mamei lui, ridica din umeri: „Așa e ea, ce vrei să-i faci? E bătrână, nu se mai schimbă”.

Am început să evit mesele de familie. Mă prefăceam că sunt răcită sau că am mult de lucru. Dar nu puteam fugi mereu. Într-o zi, după ce m-a acuzat că vreau să-l îndepărtez pe Radu de familie, am izbucnit:

— Poate dacă m-ați accepta așa cum sunt, nu m-aș simți ca o intrusă în propria casă!

A râs scurt și rece:

— Nu te-ai potrivit niciodată cu noi. Dar Radu te-a ales, nu eu.

Cuvintele ei au fost ca un verdict. După încă un an de certuri și tăceri apăsătoare, am divorțat. Radu a plecat la Cluj pentru un job nou, eu am rămas singură în apartamentul nostru mic din București. Am încercat să-mi reconstruiesc viața: mi-am schimbat jobul, mi-am făcut prieteni noi, am început terapie. Dar uneori, noaptea, încă îi auzeam vocea în cap: „Nu ești destul de bună”.

Acum era din nou aici. Ploua torențial afară, iar strada era pustie. Am inspirat adânc și am deschis ușa mai larg.

— Intră. Dar nu sta mult.

S-a așezat pe canapea fără să-și scoată paltonul. Ochii îi erau roșii și obosiți.

— Radu… a avut un accident. E la spital în Cluj. Nu știu ce să fac. Nu mai am pe nimeni acolo și… tu ai fost mereu mai organizată decât mine.

Am simțit un nod în gât. Deși nu mai vorbisem cu Radu de ani buni, vestea m-a lovit ca un pumn în stomac.

— Îmi pare rău să aud asta. Dar nu înțeleg de ce ai venit la mine.

A oftat adânc:

— Nu știu pe cine altcineva să sun. Tu ai fost singura care l-a iubit cu adevărat.

M-am uitat la ea lung. Era pentru prima dată când recunoștea ceva bun despre mine. Dar era prea târziu pentru scuze.

— Poate că l-am iubit, dar nu m-ai lăsat niciodată să fiu parte din familie. Acum vrei ajutorul meu?

A început să plângă încet, fără zgomot. Pentru o clipă am văzut-o altfel: o femeie singură, speriată, incapabilă să-și ceară iertare altfel decât cerând ajutor.

Am stat pe gânduri câteva minute. Apoi i-am scris numărul unei prietene din Cluj care lucra la spital și i-am promis că voi încerca să aflu detalii despre starea lui Radu.

După ce a plecat, am rămas mult timp privind ploaia pe geam. M-am întrebat dacă vreodată rănile vechi se vindecă sau doar învățăm să trăim cu ele.

Poate că unele relații nu pot fi reparate niciodată. Dar oare cât de mult ne definește trecutul? Și când e momentul să ne eliberăm de el?