Când Dragostea Se Stinge: Povestea Unei Femei Care A Pierdut Totul Fără Să-și Dea Seama

— Maria, nu mă mai aștepta diseară. Am mult de lucru la birou, poate chiar rămân peste noapte.

Vocea lui Viorel răsuna rece prin telefon, iar eu, ca de obicei, am încercat să nu arăt cât de tare mă doare. Am închis ochii și am inspirat adânc, încercând să-mi reprim lacrimile. Era a treia oară săptămâna asta când primeam același mesaj. M-am uitat la masa goală din bucătărie, la farfuriile pregătite pentru doi și la lumina slabă care se reflecta în geam. M-am întrebat: unde am greșit? Când s-a rupt totul între noi?

Nu eram o femeie perfectă, dar nici nu meritam să fiu ignorată. Am crescut împreună cu Viorel, ne-am căsătorit tineri, am trecut prin lipsuri, am crescut doi copii – Andreea și Vlad – și am construit o casă din nimic. Dar acum, la 52 de ani, mă simțeam mai singură ca niciodată.

Într-o seară, după ce copiii au plecat fiecare la casele lor, m-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Ridurile din jurul ochilor, părul încărunțit pe la tâmple… dar cel mai tare mă durea privirea mea stinsă. Am încercat să-i vorbesc lui Viorel despre asta.

— Viorel, simt că ne îndepărtăm… Nu mai vorbim ca înainte. Ce se întâmplă cu noi?

A oftat și a evitat să mă privească.

— Maria, ești obosită. Toți trecem prin perioade grele. Nu face din țânțar armăsar.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam ceartă, voiam doar să știu că încă îi pasă. Dar el s-a ridicat de la masă și a plecat în biroul lui fără să mai spună nimic.

Apoi au început weekendurile „de lucru”. La început am crezut că e stresat cu proiectele de la serviciu. Dar apoi am găsit un bilet de tren spre Brașov în buzunarul hainei lui. Nu avea nicio legătură cu munca lui. Atunci am început să bănuiesc adevărul pe care refuzam să-l accept.

Într-o duminică după-amiază, când Viorel era „la birou”, am primit un mesaj anonim pe Facebook: „Soțul tău nu e unde crezi tu.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am început să tremur și să plâng fără oprire. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Maria, trebuie să afli adevărul. Nu poți trăi așa, în minciună.

Am ascultat-o și, pentru prima dată după mult timp, am decis să nu mai fiu o victimă tăcută. Luni dimineață l-am confruntat pe Viorel.

— Spune-mi adevărul! Cine e femeia cu care îți petreci weekendurile?

A rămas mut câteva secunde, apoi a oftat adânc.

— Maria… nu mai pot continua așa. Da, este altcineva. O cheamă Gabriela. M-am îndrăgostit de ea.

Am simțit că se prăbușește lumea peste mine. Am urlat, am plâns, l-am implorat să nu ne distrugă familia. Dar el era hotărât.

— Nu mai simt nimic pentru tine. Îmi pare rău.

A plecat din casă în acea zi, lăsându-mă singură cu toate întrebările și regretele mele. Copiii au fost șocați când au aflat. Vlad a refuzat să-i vorbească luni întregi tatălui său, iar Andreea m-a sunat zilnic să mă întrebe dacă sunt bine.

Nopțile au devenit un chin. Mă trezeam plângând și mă întrebam dacă aș fi putut face ceva diferit. Poate dacă aș fi fost mai atentă la semne… Poate dacă nu m-aș fi lăsat copleșită de grijile zilnice… Poate dacă aș fi avut curajul să lupt pentru noi mai devreme…

Am început să merg la psiholog la insistențele Ioanei. Primele ședințe au fost cumplite – nu puteam vorbi fără să plâng. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am descoperit că nu sunt doar „soția lui Viorel”, ci sunt Maria – o femeie care merită iubire și respect.

Familia mea s-a destrămat, dar am rămas cu copiii mei aproape și cu câțiva prieteni adevărați. Am început să ies mai des din casă, să merg la teatru sau la cafea cu Ioana și chiar am început un curs de pictură – ceva ce mi-am dorit mereu dar n-am avut curajul sau timpul să încerc.

Uneori îl văd pe Viorel pe stradă cu Gabriela – o femeie mai tânără decât mine, mereu aranjată și zâmbitoare. Mă doare încă, dar nu mai simt furia aceea oarbă de la început. Acum simt doar o tristețe calmă și o dorință de a merge mai departe.

Sunt zile când încă mă întreb: „De ce eu? De ce familia mea?” Dar știu că nu sunt singura care trece prin asta. Poate că povestea mea va ajuta alte femei să nu ignore semnele sau să aibă curajul să vorbească atunci când simt că ceva nu e în regulă.

Mă uit acum în oglindă și văd o altă Maria – mai puternică, mai conștientă de sine și de nevoile ei. Încerc să iert și să merg înainte.

Oare câte dintre noi trăim ani întregi ignorând semnele? Câte femei se pierd pe ele însele în rolul de soție sau mamă? Dacă ați trecut prin ceva asemănător sau aveți un sfat pentru mine, vă rog să-mi scrieți… Poate împreună găsim răspunsuri.