Când dragostea se măsoară în procente – povestea familiei Popescu, care și-a împărțit casa la calculator

— Ana, nu mai merge așa. Trebuie să fim corecți. Eu aduc 70% din bani în casă, tu doar 30%. Mi se pare normal să plătești doar 30% din cheltuieli, nu crezi?

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, uitându-mă la Mihai ca și cum l-aș fi văzut pentru prima dată. Era seara târziu, copiii dormeau, iar bucătăria mirosea a pâine prăjită și a oboseală. Nu-mi venea să cred că omul cu care împărțisem totul timp de doisprezece ani îmi vorbea ca la o ședință de bilanț.

— Mihai, nu suntem la bancă, suntem acasă! Am zis încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Dar el era deja cu ochii în telefon, calculând ceva pe aplicația de buget.

— Ana, nu e vorba de sentimente aici. E vorba de echitate. Eu muncesc peste program, tu lucrezi part-time. Nu mi se pare corect să plătesc totul.

M-am ridicat încet de la masă și am simțit cum ceva se rupe în mine. Am vrut să-i spun că nu poate pune preț pe fiecare gest, pe fiecare oră petrecută cu copiii, pe fiecare masă gătită sau cămașă călcată. Dar am tăcut. În noaptea aceea am dormit cu spatele la el, ascultându-i respirația grea și întrebându-mă când am ajuns aici.

A doua zi, am făcut un calcul simplu: dacă eu aduc 30% din bani, atunci voi face doar 70% din treburile casei. Restul îi revin lui. Am început discret: nu am mai spălat vasele după cină, nu am mai dus gunoiul și nici nu am mai pregătit pachetul pentru școală al lui Vlad. Când Mihai m-a întrebat de ce nu e cămașa lui preferată călcată, i-am răspuns calm:

— Am făcut doar partea mea. Restul e responsabilitatea ta.

A izbucnit:

— Ești ridicolă! Asta nu e o familie!

— Nici să împarți totul la procente nu e familie, Mihai!

Copiii au început să simtă tensiunea. Vlad, băiatul nostru de zece ani, m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu și tati vă certați din cauza banilor?

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic unui copil că dragostea părinților lui se măsoară acum în procente?

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Fiecare își făcea partea lui și atât. Nimeni nu mai făcea nimic în plus. Nu mai găteam împreună, nu mai râdeam la masă, nu mai povesteam nimic seara. Totul era calculat: cine spală vasele azi? Cine duce gunoiul? Cine plătește factura la gaze?

Mama mea a observat schimbarea când a venit într-o duminică la prânz.

— Ce s-a întâmplat cu voi? Parcă sunteți doi străini…

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul, iar ea m-a privit lung:

— Ana, banii vin și pleacă. Dar dacă începeți să vă măsurați iubirea în cifre, o să rămâneți goi pe dinăuntru.

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Îl vedeam pe Mihai cum se chinuie să facă lucruri pe care nu le făcuse niciodată: să spele rufe, să gătească paste pentru copii (care au ieșit lipicioase și fără gust), să-și calce singur cămășile (cu dungi strâmbe). Eu mă simțeam vinovată când îl vedeam frustrat, dar mândră că rezistam.

Într-o seară, după ce Vlad a refuzat să mănânce pastele făcute de Mihai și s-a dus flămând la culcare, am cedat.

— Mihai, nu mai pot! Nu asta e familia pe care mi-am dorit-o! Nu vreau să trăiesc ca la contabilitate!

El s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Nici eu… Dar nu știu cum să facem altfel. Sunt obosit. Simt că trag singur la jug.

— Și eu trag singură la jug! Doar că jugul meu nu se vede pe fluturașul de salariu!

A fost pentru prima dată când am vorbit cu adevărat despre ce ne doare: despre oboseală, despre frustrări, despre faptul că niciunul dintre noi nu se simte apreciat. Am plâns amândoi până târziu în noapte.

A doua zi dimineață am făcut clătite împreună pentru copii. Nu le-au ieșit perfecte, dar Vlad a râs pentru prima dată după mult timp.

Am decis să mergem la consiliere de cuplu. Nu a fost ușor – Mihai era sceptic, eu eram speriată că poate e prea târziu. Dar acolo am învățat să vorbim despre nevoile noastre fără să ne judecăm și fără să punem totul pe cântar.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe cu adevărat. Încet-încet am renunțat la procente și am început să ne ajutăm fără să ținem scorul. Am învățat că echilibrul într-o familie nu înseamnă egalitate matematică, ci generozitate și înțelegere.

Acum, când mă uit la Mihai cum îi citește lui Vlad o poveste sau când gătim împreună o cină simplă, mă gândesc cât de aproape am fost să pierdem totul din cauza unor calcule reci.

Oare câți dintre noi ajungem să ne măsurăm viața în cifre și uităm cât valorează un gest mic sau o vorbă bună? Voi ce ați face dacă ați fi puși în fața unei astfel de alegeri?