Când dragostea nu se potrivește așteptărilor: Povestea mea cu Zuzana

— Tomăș, nu pot să cred că faci asta! Ai înnebunit? — vocea mamei mele răsuna prin bucătăria mică, cu pereții galbeni, în timp ce eu stăteam cu mâinile tremurânde pe masă. Era o seară de iarnă, iar afară ningea liniștit, dar înăuntru, furtuna abia începea.

— Mamă, te rog, ascultă-mă! Zuzana nu e așa cum credeți voi! Nu contează că nu e din satul nostru, că nu are „numele potrivit” sau că nu știe să facă sarmale ca tine. Eu o iubesc! — am spus, simțind cum mi se strânge inima la fiecare cuvânt.

Tata, care până atunci tăcuse, a trântit cana de ceai pe masă. — Tomăș, nu te joci cu viața ta pentru o femeie pe care abia o cunoști! Ce o să zică lumea? Ce o să zică rudele? Ai uitat cine ești?

Nu, nu uitasem. Dar tocmai asta era problema: știam prea bine cine sunt și ce vreau. O cunoscusem pe Zuzana la facultate, la Cluj, într-o zi ploioasă de toamnă, când am ajutat-o să-și adune cărțile căzute pe scările bibliotecii. Avea ochii verzi, vii, și un zâmbet care m-a făcut să uit de tot ce era în jur. Era diferită, vorbea cu accent, râdea tare, nu se temea să spună ce gândește. Într-o lume în care toți încercau să se potrivească, ea era ca o pată de culoare pe o pânză cenușie.

Prietenii mei, Radu și Mihai, au fost primii care au început să mă evite. — Bă, Tomăș, nu vezi că nu e de-a noastră? O să-ți faci numai probleme. Găsește-ți o fată normală, nu una care să te facă de râs! — mi-a spus Radu într-o seară la bere. Am râs amar. Ce înseamnă „normală”? Cine decide ce e normal?

Cu fiecare zi, simțeam cum lumea mea se îngustează. Mama nu mai vorbea cu mine decât despre vreme sau facturi, tata mă privea ca pe un străin, iar prietenii mei dispăreau unul câte unul. Doar sora mea, Irina, mă susținea în tăcere. — Dacă tu ești fericit, Tomăș, eu sunt cu tine. Dar să știi că nu va fi ușor, mi-a șoptit într-o zi, strângându-mă de mână.

Zuzana simțea totul. — Dacă vrei să renunți, înțeleg, mi-a spus într-o seară, cu ochii în lacrimi. Nu vreau să-ți stric viața. Dar eu nu puteam să renunț. Nu după ce am simțit cum e să fii iubit fără condiții, fără așteptări, fără măști.

Am decis să ne căsătorim, chiar dacă știam că va fi scandal. Am invitat familia, prietenii, toți cei care contau pentru noi. În ziua nunții, biserica era pe jumătate goală. Mama a venit, dar a stat în spate, cu ochii roșii de plâns. Tata nici nu a vrut să audă. Prietenii mei nu au venit deloc. Doar Irina, cu soțul ei, și câțiva colegi de la facultate au fost acolo, alături de noi.

Când preotul ne-a întrebat dacă vrem să ne unim destinele, am simțit cum totul dispare: prejudecăți, priviri, șoapte. Eram doar eu și Zuzana, doi oameni care se țineau de mână împotriva lumii. Am plâns amândoi, dar nu de tristețe, ci de eliberare.

Viața după nuntă nu a fost mai ușoară. Mama nu a venit să ne vadă luni de zile. Tata nu mi-a răspuns la telefon. În sat, oamenii vorbeau pe la colțuri, iar când mergeam la magazin, vânzătoarea mă saluta rece. Zuzana încerca să se integreze, să învețe limba, să gătească mâncăruri românești, dar mereu era „străina”.

Au fost zile când am vrut să renunț. Să plecăm departe, să nu mai aud niciun cuvânt urât, să nu mai simt privirile acelea care mă făceau să mă simt vinovat pentru fericirea mea. Dar Zuzana mă ținea de mână și îmi spunea: — Tomăș, nu putem fugi mereu. Trebuie să le arătăm că iubirea nu are granițe.

După un an, s-a născut Lenka. Când am ținut-o prima dată în brațe, am știut că totul a meritat. Mama a venit la spital, timidă, cu un buchet de flori. S-a uitat la Lenka, apoi la mine, și a început să plângă. — Iartă-mă, Tomăș. Am fost o proastă. Nu contează de unde vine Zuzana. Contează că vă iubiți și că sunteți fericiți.

Tata a venit după câteva săptămâni. Nu a spus nimic, doar a luat-o pe Lenka în brațe și a zâmbit. A fost primul zâmbet adevărat pe care l-am văzut la el de mult timp.

Prietenii mei nu s-au mai întors niciodată. Dar am învățat că familia nu înseamnă doar sânge sau vechi amici, ci oamenii care te acceptă așa cum ești, care te susțin chiar și când nu înțeleg totul.

Astăzi, când o privesc pe Lenka jucându-se în curte, cu ochii ei verzi și râsul ei zgomotos, mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine și nu pentru a mulțumi pe alții? Câți avem curajul să iubim, chiar dacă lumea ne judecă? Poate că, dacă am asculta mai mult inimile noastre și mai puțin vocile din jur, am fi cu toții mai fericiți. Voi ce ați face în locul meu?