„Când copiii lui au intrat pe ușă, am știut că viața mea nu va mai fi la fel” – Povestea unei mame vitrege în România de azi

— Nu vreau să stau la masă cu ea! a țipat Ilinca, fata cea mare a lui Radu, în timp ce trântea furculița pe faianța rece a bucătăriei. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar m-am abținut să răspund. Radu s-a uitat la mine, apoi la ea, neputincios. Era a treia seară la rând când cina se transforma într-un câmp de bătălie.

Nu știu dacă cineva poate înțelege ce înseamnă să te trezești peste noapte mamă vitregă pentru doi copii adolescenți care nu te vor acolo. Când Radu mi-a spus că trebuie să-i aducă pe Ilinca și Vlad să locuiască cu noi, după ce fosta lui soție a plecat definitiv în Italia, am simțit un nod în stomac. Știa cât de greu mi-a fost să accept trecutul lui, cât de mult m-am luptat cu gândul că nu voi fi niciodată prima lui alegere. Dar am zis „da”, pentru că îl iubeam și pentru că voiam să cred că putem fi o familie.

Primele zile au fost un haos. Vlad, băiatul cel mic, nu vorbea deloc cu mine. Se închidea în camera lui și asculta muzică tare, ignorând orice încercare de apropiere. Ilinca era mai directă: îmi spunea pe față că nu sunt mama ei și că nu are nevoie de mine. Radu încerca să medieze, dar de cele mai multe ori se retrăgea în birou sub pretextul muncii. Mă simțeam singură în propria casă, străină printre oameni care ar fi trebuit să-mi fie familie.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ilinca, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit acceptând această situație. Prietenele mele îmi spuneau să am răbdare, că adolescenții sunt dificili și că totul va trece. Dar nimeni nu știa cât de tare mă doare fiecare privire rece, fiecare ușă trântită, fiecare „nu-mi pasă” aruncat peste umăr.

Mama mea m-a sunat într-o zi și mi-a spus:
— Nu te lăsa călcată în picioare, Ana! Ai și tu drepturi în casa ta!

Dar ce drepturi aveam eu? Simțeam că orice gest de-al meu era interpretat greșit. Dacă încercam să impun reguli, eram „rea”. Dacă încercam să fiu prietenoasă, eram „falsă”. Radu era prins la mijloc și începea să se îndepărteze de mine. Seara stătea tot mai mult la calculator sau ieșea la plimbare singur.

Într-o zi, am găsit pe masa din sufragerie o scrisoare de la Ilinca. „Nu vei fi niciodată mama mea. Tata ar trebui să fie cu mama noastră adevărată.” Am citit-o de zeci de ori, fiecare cuvânt tăios tăindu-mi inima. Am vrut să-i răspund, dar nu am avut curaj. M-am simțit mică și neînsemnată.

Au trecut luni întregi așa. Între timp, relația mea cu Radu s-a răcit. Nu mai vorbeam decât despre facturi și programul copiilor. Într-o seară, după ce Vlad a spart un pahar și eu l-am certat, Radu mi-a spus:
— Poate ar trebui să fii mai tolerantă… Sunt copii, Ana!

Am izbucnit:
— Dar eu cine sunt aici? O străină? O bonă?

A tăcut și a plecat din cameră. Am rămas singură cu lacrimile mele și cu sentimentul că nu mai am niciun rost aici.

Într-o duminică dimineață, am decis să plec la mama pentru câteva zile. I-am lăsat lui Radu un bilet: „Am nevoie de timp să mă gândesc dacă mai pot continua așa.”

La mama acasă m-am simțit din nou copil. Am povestit totul printre suspine și ceaiuri calde. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:
— Poate nu e vina ta. Poate nici a lor. Poate toți sunteți răniți și nimeni nu știe cum să vindece.

M-am întors acasă după trei zile. Radu m-a întâmpinat cu ochii roșii de nesomn.
— Mi-ai lipsit… Nu știu cum să facem să fie bine pentru toți.

Am stat până târziu de vorbă. I-am spus tot ce mă doare: că mă simt exclusă, că nu pot fi mamă pentru niște copii care mă resping, că mi-e teamă că ne pierdem unul pe altul.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine în bucătărie.
— Tata a plâns aseară… Niciodată nu l-am văzut așa.

A tăcut o clipă, apoi a adăugat:
— Știu că nu e ușor nici pentru tine.

A fost prima dată când am simțit că poate există speranță.

Viața noastră nu s-a transformat peste noapte într-un basm. Încă avem certuri, încă sunt zile când mă simt invizibilă sau nedorită. Dar încercăm să vorbim mai mult, să ne ascultăm unii pe alții. Am început să facem mici lucruri împreună: o plimbare în parc, o pizza făcută acasă, un film văzut pe canapea.

Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată acceptată cu adevărat sau dacă voi rămâne mereu „cealaltă femeie” din viața lor. Dar știu că nu sunt singura care trece prin asta.

Oare câte femei din România se simt străine în propria familie? Câte dintre noi avem curajul să spunem ce ne doare cu adevărat?