Când casa nu mai e acasă: Lupta mea pentru mine însămi în umbra conflictelor de familie

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele care păreau să se adune la nesfârșit pe chiuvetă. El stătea la masă, cu ochii în telefon, absent, ca și cum nici n-aș fi existat.

— Ce nu poți? a întrebat fără să ridice privirea.

— Să mă simt invizibilă în propria mea casă! Să nu mai știu cine sunt, să mă pierd printre griji, facturi și… tăcerea ta!

A oftat adânc, dar nu a spus nimic. Am simțit cum un nod mi se pune în gât. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să vorbim despre noi și tot de atâtea ori discuția se termina înainte să înceapă.

Mă numesc Irina și am 37 de ani. Acum zece ani, când m-am căsătorit cu Radu, credeam că am găsit omul alături de care voi îmbătrâni. Ne-am cunoscut la o petrecere la Cluj, el era plin de viață, glumea mereu și mă făcea să râd până la lacrimi. Acum râsul lui era doar o amintire.

Avem doi copii: Ana, de 9 ani, și Vlad, de 6. Ei sunt lumina ochilor mei, dar uneori mă simt copleșită de responsabilitate. Radu lucrează mult la firmă, vine târziu acasă și, când ajunge, pare că vrea doar liniște. Eu lucrez de acasă ca traducătoare, dar munca mea nu pare să conteze pentru nimeni. Mama îmi spune mereu: „Fii recunoscătoare că ai un bărbat care aduce bani acasă!” Dar eu nu vreau doar bani. Vreau să fiu văzută, auzită, iubită.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.

— Ți-ai dat seama că n-am mai ieșit undeva doar noi doi de aproape un an? am întrebat încet.

— Irina, sunt obosit. Nu mai începe iar cu discuțiile astea… Nu vezi cât muncesc?

— Și eu muncesc! Și eu sunt obosită! Dar nu despre asta e vorba… Simt că ne pierdem.

A tăcut din nou. M-am ridicat și am ieșit pe balcon. Am privit luminile orașului și mi-au dat lacrimile. M-am întrebat dacă greșesc eu undeva sau dacă pur și simplu așa arată viața după zece ani de căsnicie.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu un desen: „Mami, uite! Suntem toți împreună la mare!” Am zâmbit amar. Era singura vacanță adevărată pe care o avuseserăm în ultimii trei ani. Atunci eram fericiți… sau cel puțin așa credeam.

În weekend am mers la mama la țară. Acolo tensiunile au explodat. Mama l-a certat pe Radu că nu mă ajută destul cu copiii.

— Radu, tu crezi că Irina e menajera ta? a spus ea răspicat.

Radu s-a înroșit la față:

— Doamnă Maria, eu muncesc toată ziua! Nu vedeți că nu mai am timp nici să respir?

— Și Irina muncește! Dar ea trebuie să fie și mamă, și gospodină, și soție… Tu când ai întrebat-o ultima dată dacă e bine?

Am simțit cum mă sufoc între cele două tabere. Mama mă apăra, dar mă făcea să mă simt slabă. Radu se simțea atacat și se retrăgea tot mai mult.

Seara, după ce am ajuns acasă, am izbucnit în plâns. Copiii s-au speriat. Ana m-a întrebat:

— Mami, tu nu mai ești fericită?

Ce puteam să-i spun? Că nu mai știu ce e fericirea? Că mă simt captivă într-o viață care nu mai e a mea?

În zilele următoare am început să scriu într-un jurnal. Era singurul loc unde puteam fi sinceră cu mine însămi. Am scris despre fricile mele: că nu sunt o mamă suficient de bună, că Radu nu mă mai iubește, că poate nici eu nu-l mai iubesc pe el. Am scris despre dorința de a fugi undeva unde să pot respira din nou.

La o ședință cu părinții la școala Anei am întâlnit-o pe Simona, o fostă colegă de facultate. Era divorțată de doi ani și părea împăcată cu sine.

— Irina, dacă vrei vreodată să vorbim… știi unde mă găsești. Nu e rușine să ceri ajutor.

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Seara i-am scris un mesaj: „Simona, pot să vin la tine? Simt că mă sufoc.”

Am stat la ea trei ore și am plâns ca niciodată. Mi-a spus:

— Nu trebuie să alegi între tine și familie. Dar dacă tu dispari ca om, ce le mai poți oferi celor dragi?

Am început să merg la terapie. La început mi-a fost rușine — ce-or zice vecinii dacă află? Dar după câteva ședințe am început să văd lucrurile altfel. Am învățat să spun „nu”, să cer ajutorul lui Radu fără vinovăție.

Schimbarea n-a venit peste noapte. Au fost certuri, lacrimi, zile în care am vrut să renunț la tot. Dar încet-încet am început să-mi recapăt curajul. Am propus ca în fiecare duminică să ieșim împreună în parc sau la film. La început Radu a bombănit, dar apoi a început să vină cu idei.

Într-o seară mi-a spus:

— Irina… îmi pare rău că te-am lăsat singură atâta timp. Nici eu nu mai știam cine sunt.

Nu știu dacă vom fi vreodată ca la început. Dar știu că merit să fiu văzută și auzită. Și că nu e rușine să ceri ajutor atunci când simți că te pierzi.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?