Când casa nu mai e acasă: Cum decizia soacrei mele a destrămat familia noastră

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să stau aici nici măcar o zi! vocea lui Vlad, soțul meu, răsuna în bucătăria înghesuită, unde abia încăpeam toți trei, cu mama lui, doamna Lidia, trântind farfuriile în chiuvetă. Era trecut de ora opt seara, iar fetița noastră, Ilinca, plângea în camera de lângă, obosită și speriată de tonul ridicat al adulților.

Nu așa mi-am imaginat viața de familie. Când ne-am căsătorit, Vlad și cu mine am cumpărat un apartament mic, cu rate la bancă, dar era al nostru. Acolo am pictat pereții cu fluturi roz pentru Ilinca, acolo am sărbătorit primul Crăciun în trei. Dar totul s-a schimbat într-o zi de martie, când soacra mea a venit cu o hotărâre de neclintit: „Vă mutați la mine. Nu mai are rost să plătiți rate, e o prostie. Vă vând apartamentul și stăm toți împreună, ca o familie adevărată.”

Am încercat să protestez, dar Vlad, presat de problemele la serviciu și de promisiunile mamei lui că ne va fi mai bine, a cedat. Am vândut apartamentul, iar banii au ajuns pe mâna Lidiei, care a promis că îi va investi pentru viitorul Ilincăi. Ne-am mutat în garsoniera ei, o cameră și o bucătărie minusculă, cu mobila veche și miros de naftalină. Din prima seară, am simțit că nu mai am aer.

— Simona, nu lăsa hainele pe scaun! Aici nu e ca la tine acasă, aici se face ordine! mă certa Lidia, de fiecare dată când încercam să mă relaxez după serviciu. Orice gest era judecat: cum găteam, cum spălam, cum o îmbrăcam pe Ilinca. Vlad încerca să mă apere, dar de fiecare dată când ridica vocea, Lidia izbucnea în lacrimi: „Eu v-am primit în casa mea, iar tu mă răsplătești cu lipsă de respect!”

Tensiunea creștea cu fiecare zi. Ilinca nu mai voia să doarmă singură, se trezea plângând noaptea, iar eu nu mai aveam niciun colț al meu. Îmi lipsea intimitatea, îmi lipsea libertatea de a-mi bea cafeaua în liniște, de a asculta muzică fără să fiu certată că „fac gălăgie”.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la serviciu, am încercat să vorbim în șoaptă, să nu o trezim pe Lidia. — Vlad, nu mai pot. Nu mai sunt eu. Simt că mă sufoc, că nu mai am niciun rost aici. El m-a privit cu ochii obosiți, fără vlagă. — Știu, Simona. Dar nu avem unde să mergem. Banii s-au dus, mama nu vrea să ne dea nimic înapoi. Parcă suntem prizonieri.

A doua zi, Lidia a venit cu o listă de reguli noi: „Nu se intră în bucătărie după ora 21. Nu se folosește apa caldă decât dimineața. Ilinca să nu mai deseneze pe masă, că se zgârie.” Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să plâng, fără să mă pot opri. Ilinca s-a lipit de mine, speriată. — Mami, de ce plângi? — Pentru că mi-e dor de acasă, puiule, i-am șoptit, deși știam că nu mai avem acasă.

Zilele au devenit tot mai grele. Vlad și cu mine ne certam din nimicuri, Ilinca era tot mai retrasă, iar Lidia părea să se hrănească din nefericirea noastră. Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei: „Simona nu e recunoscătoare. O să-i arăt eu cine conduce aici.”

Am început să caut soluții. Am încercat să vorbesc cu Vlad despre chirie, despre posibilitatea de a pleca măcar într-o garsonieră, dar el era paralizat de frică și vinovăție. — Dacă plecăm, mama nu ne mai vorbește niciodată. Și dacă nu ne descurcăm? — Dar așa nu mai putem trăi, Vlad! Nu vezi că Ilinca suferă? Nu vezi că noi nu mai suntem o familie?

Într-o dimineață, am găsit-o pe Lidia răscolind prin lucrurile mele. — Ce cauți? am întrebat, tremurând de furie. — Vreau să văd dacă nu ascunzi ceva. În casa mea nu se țin secrete! Atunci am simțit că am ajuns la capătul puterilor. Am luat-o pe Ilinca și am ieșit în parc, fără să spun nimic. Am plâns pe o bancă, în timp ce fetița mea desena cu un băț pe pământ. O bătrână s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine. I-am povestit, iar ea mi-a spus: — Dragă, casa nu e unde stai, ci unde ești iubită și respectată. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia asta.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, i-am spus lui Vlad că nu mai pot. — Ori plecăm, ori mă pierzi. Nu mai pot să trăiesc așa. El a tăcut mult timp, apoi a spus: — Ai dreptate. Mâine vorbesc cu mama. Dacă nu vrea să ne ajute, plecăm cu ce avem.

A doua zi, Lidia a făcut un scandal monstru când a auzit. — După tot ce am făcut pentru voi, așa mă răsplătiți? Vlad a încercat să-i explice, dar ea nu voia să audă. Am împachetat câteva haine, am luat-o pe Ilinca de mână și am ieșit pe ușă, cu inima frântă, dar cu o speranță nouă. Am găsit o cameră de închiriat la o prietenă, nu era mult, dar era liniște. Pentru prima dată după luni de zile, am dormit fără teamă.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câte familii sunt distruse de orgolii, de control, de lipsa de respect? Oare câte mame, ca mine, simt că nu mai au un loc pe lume? Voi ce ați face dacă cineva v-ar lua casa și liniștea? Poate că adevăratul cămin nu e un loc, ci oamenii care te iubesc. Dar cum să găsești puterea să o iei de la capăt, când totul pare pierdut?