Când casa mea nu mai e a mea: Un weekend furat de soacră

— Nu pot să cred că iar vine, Vlad! Am zis, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la telefonul care încă vibra pe masă. Era a treia oară în luna asta când mama lui Vlad, doamna Lidia, anunța că „trece pe la noi pentru câteva zile”. De fiecare dată, casa mea se transforma într-un câmp de bătălie invizibil, unde orice gest era analizat, orice cuvânt interpretat și orice decizie pusă sub semnul întrebării.

Vlad a oftat, evitându-mi privirea. — E mama, ce vrei să fac? Nu pot să-i spun să nu vină…

— Dar nici nu poți să-i spui să stea acasă la ea? Am șoptit, simțind cum mi se strânge stomacul. Știam că nu e corect să-l pun între mine și mama lui, dar simțeam că mă sufoc. De fiecare dată când Lidia venea, mă simțeam ca o chiriașă în propria casă. Îmi schimba ordinea lucrurilor în bucătărie, comenta despre cum gătesc sau despre cum aranjez hainele fetiței noastre, Ilinca. „Pe vremea mea, lucrurile se făceau altfel”, spunea ea cu un zâmbet fals.

Vineri seara, când a sosit, am încercat să fiu politicoasă. — Bună seara, doamnă Lidia! Sper că ați avut drum bun.

— Drum bun? Cu atâta trafic în orașul ăsta? Dar ce să faci, dacă nu ai norocul să locuiești la casă ca lumea… a răspuns ea, aruncându-și geanta pe canapea și privindu-mă de sus până jos. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

Ilinca a alergat spre ea, strigând: — Bunica! Bunica! Lidia s-a luminat la față doar pentru nepoată. — Hai la bunica, scumpa mea! Să vezi ce ți-am adus!

În timp ce ele două se retrăgeau în camera copilului, Vlad s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: — Te rog, încearcă să nu te superi. E doar pentru două zile.

— Două zile care par o eternitate… am murmurat.

Sâmbătă dimineața m-am trezit devreme, sperând să apuc să beau o cafea liniștită înainte ca Lidia să invadeze bucătăria. N-am avut noroc. Când am intrat, o găseam deja acolo, cu halatul meu preferat pe ea și cu o privire critică asupra chiuvetei.

— Ai lăsat vase nespălate peste noapte? Nu e bine pentru copii să crească în dezordine…

Am inspirat adânc. — Am fost obosită aseară. Am zis că le spăl dimineață.

— Pe vremea mea nu exista „oboseală”. Femeia trebuia să fie gospodină adevărată. Dar mă rog, fiecare cu ale lui…

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu era prima dată când îmi spunea asta. Dar azi parcă mă durea mai tare. Poate pentru că Vlad nu intervenea niciodată. Poate pentru că simțeam că nu mai am niciun colț al casei doar al meu.

La prânz, când am pus masa, Lidia a început iar cu observațiile:

— Supa asta e cam fadă. Ai pus destul leuștean? Și carnea… ai fiert-o destul?

Vlad a încercat să schimbe subiectul: — Ilinca, ai desenat ceva frumos azi?

Dar Lidia nu s-a lăsat:

— Vlad, tu nu vezi că soția ta are nevoie de ajutor? Poate ar trebui să vin mai des…

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece m-a lovit în față ca un duș rece. Am început să plâng în hohote, rușinată că nu pot fi „perfectă” niciodată. Când m-am întors în sufragerie, Lidia își bea cafeaua liniștită pe canapea, iar Vlad se uita la televizor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Seara, după ce Ilinca a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Nu mai pot așa. Simt că nu mai am loc aici când vine mama ta. Parcă tot ce fac e greșit.

El a oftat din nou: — E bătrână, are nevoie de noi… Știi cum e ea.

— Dar eu? Eu de cine am nevoie? Cine are grijă de mine?

A tăcut. M-am simțit invizibilă.

Duminică dimineața am găsit-o pe Lidia cotrobăind prin dulapurile din dormitorul nostru.

— Caut o pătură mai groasă. La voi mereu e frig… Și apropo, am găsit niște acte vechi aici. Ce sunt?

Am simțit cum îmi explodează capul de nervi.

— Sunt lucrurile mele personale! V-aș ruga să nu umblați prin ele!

A ridicat din sprâncene: — Nu te supăra, dragă. Doar încercam să ajut…

În ziua aceea am decis că trebuie să pun limite. După prânz, când Vlad și Lidia stăteau la cafea, am intrat hotărâtă în sufragerie:

— Vlad, trebuie să vorbim. Acum.

Lidia s-a uitat la mine cu un zâmbet ironic: — Ce s-a mai întâmplat?

— S-a întâmplat că nu mă mai simt acasă la mine când sunteți aici. Am nevoie de spațiu și de respect pentru intimitatea mea și a familiei mele.

Vlad părea șocat. Lidia a început să plângă teatral: — După tot ce am făcut pentru voi…

Am rămas fermă: — Nu vreau scandal. Vreau doar să știți că am nevoie de limite clare. Vreau ca Ilinca să crească într-o casă unde toată lumea se respectă.

A urmat o tăcere apăsătoare. În cele din urmă, Lidia s-a ridicat și a spus:

— Poate că ar trebui să plec mai devreme…

Când a ieșit pe ușă, am simțit un amestec ciudat de vinovăție și ușurare. Vlad m-a privit lung:

— N-am știut că te doare atât de tare…

— Poate pentru că n-ai vrut să vezi.

În seara aceea am stat singură pe balcon și m-am întrebat: Oare câte femei trăiesc cu sentimentul că nu sunt „acasă” în propria lor casă? Oare cât timp trebuie să treacă până când familia înseamnă siguranță și nu presiune?