Când casa devine câmp de luptă: Povestea unei nurori în România de azi

— Nu te supăra, Ilinca, dar nu mai avem altă soluție. Gabi nu mai poate sta singur, și eu… eu nu vreau să-l las pe dinafară.

Vocea soacrei mele, Mariana, răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar privirea lui Jakub era fixată în podea. Nu era prima dată când Mariana lua decizii pentru noi, dar acum simțeam că mă sufoc. Gabi, partenerul ei de câțiva ani, urma să se mute la noi. În apartamentul nostru cu două camere, unde fiecare colțișor fusese aranjat cu grijă după gustul meu și al lui Jakub.

— Dar… unde va dormi? am întrebat încet, încercând să-mi ascund furia și frica.

— În sufragerie, până găsim o soluție. E doar temporar, promit! a răspuns Mariana, evitând să mă privească în ochi.

Jakub a oftat adânc. — Ilinca, hai să discutăm după ce pleacă mama…

Dar discuția nu s-a mai terminat niciodată. În câteva zile, Gabi și-a adus valiza și câteva cutii cu haine. Sufrageria s-a transformat într-un dormitor improvizat, iar eu am început să mă simt ca o chiriașă în propria casă. Mariana gătea zilnic pentru toți, dar nu mai găseam nimic la locul lui. Gabi se uita la televizor până târziu, iar eu nu mai aveam unde să citesc sau să lucrez în liniște.

Într-o seară, după ce am închis ușa dormitorului, m-am prăbușit pe pat și am izbucnit în plâns. Jakub s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Știu că e greu… Dar mama n-are pe nimeni altcineva. Și Gabi e bolnav…

— Dar noi? Noi pe cine avem? Cine are grijă de noi? am izbucnit eu, simțind cum mi se strânge inima.

Jakub a tăcut. Știam că îl doare la fel de tare, dar între datoria față de mamă și viața noastră împreună, părea că mereu alege prima variantă.

Zilele au început să semene între ele: dimineți grăbite, mese în tăcere, certuri mărunte pentru spațiu și timp. Mariana își făcea de lucru peste tot, iar Gabi comenta orice: de la felul în care găteam până la modul în care aranjam pernele pe canapea.

Într-o duminică, când încercam să citesc pe balcon, Mariana a venit lângă mine cu o față gravă.

— Ilinca, știu că nu-ți convine situația asta. Dar trebuie să înțelegi: familia e familie. Când ai nevoie de ajutor, nu te uiți la detalii.

Am simțit cum îmi fierbe sângele.

— Familia e familie, dar și eu fac parte din ea! Și eu am nevoie de spațiu și liniște! Nu pot trăi așa…

Mariana m-a privit lung.

— Dacă nu-ți convine, poate ar trebui să vă gândiți să vă mutați voi…

M-am ridicat brusc și am intrat în casă. Jakub m-a urmărit cu privirea tristă.

— Ilinca… hai să nu ne certăm. O să fie bine…

Dar nu era bine. În fiecare zi simțeam că mă pierd pe mine însămi. Prietenele mele mă întrebau de ce nu pun piciorul în prag. Mama mea îmi spunea la telefon:

— Nu lăsa pe nimeni să-ți ia casa! Ești tânără, ai dreptul la viața ta!

Dar cum să-i spun lui Jakub să aleagă între mine și mama lui? Cum să-i spun Marianei că nu mai suport să fiu invizibilă?

Într-o seară, după ce Gabi a făcut o criză de nervi pentru că nu găsea telecomanda, am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe străzi până târziu, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă mai e casa mea sau dacă am devenit o musafiră tolerată.

Când m-am întors, Jakub mă aștepta pe hol.

— Ilinca… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot s-o dau afară pe mama…

L-am privit lung.

— Nici eu nu vreau să te pierd. Dar nu pot trăi așa. Trebuie să găsim o soluție împreună sau… sau fiecare separat.

A doua zi am început să caut chirii. I-am spus Marianei că vreau spațiul meu și că nu pot trăi la nesfârșit într-o casă unde nu mă simt binevenită. A izbucnit într-o criză de plâns și m-a acuzat că sunt egoistă.

— Poate sunt egoistă, dar vreau să fiu fericită! i-am răspuns printre lacrimi.

Jakub a ales să vină cu mine. Am găsit un apartament mic, dar doar al nostru. Mariana n-a mai vorbit cu mine luni întregi. Gabi a rămas singur cu ea și au trebuit să se descurce cum au putut.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt o familie pentru liniștea mea. Dar apoi mă uit la Jakub și la liniștea din casa noastră nouă și știu că uneori trebuie să alegi pentru tine.

Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” atunci când propria casă devine un câmp de luptă? Sau ne sacrificăm mereu pentru ceilalți până uităm cine suntem?