Când casa copilăriei devine doar o amintire: Cum am învățat să-mi construiesc fericirea de la zero

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă mirosea a cozonac și a amintiri vechi. Era o seară de aprilie, iar afară ploua mărunt, ca și cum cerul plângea odată cu mine. Tata stătea tăcut, cu privirea în podea, iar mama își frământa mâinile, încercând să-și găsească cuvintele.

— Ana, știu că e greu de înțeles acum, dar nu am altă soluție. Casa asta… e tot ce mi-a rămas după atâția ani. Nu pot să o las, nu acum, mi-a spus ea, evitându-mi privirea.

Simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un trăsnet. Crescusem în casa asta, fiecare colț era plin de râsete, certuri și vise. Îmi imaginam deja cum eu și Vlad, logodnicul meu, vom renova camera mea veche pentru copiii noștri. Era promisiunea părinților mei pentru noi după logodnă: „Casa va fi a voastră, să vă construiți viitorul aici.”

Dar acum, totul se destrăma. Mama anunțase divorțul de tata și hotărâse să păstreze casa. Tata nu avea putere să se opună. Vlad mă ținea de mână, dar simțeam că mă prăbușesc.

— Și noi ce facem? Unde să mergem? am întrebat cu disperare.

— O să vă descurcați, sunteți tineri… Poate găsiți ceva al vostru, a încercat mama să mă liniștească, dar vocea ei suna fals.

Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Ploua tare acum și lacrimile mi se amestecau cu picăturile reci. Vlad m-a urmat în tăcere.

— Ana, hai să nu ne pierdem speranța. O să găsim o soluție. Poate e un semn că trebuie să ne facem propriul drum, mi-a spus el încercând să mă îmbărbăteze.

Dar eu nu voiam un alt drum. Voiam casa copilăriei mele. Voiam promisiunea părinților mei. Voiam ca familia mea să rămână întreagă.

Zilele următoare au fost un coșmar. Tata s-a mutat la sora lui din Ploiești. Mama a rămas singură în casa mare și goală. Eu și Vlad am început să căutăm chirii prin București. Totul era scump sau prea departe de serviciu. În fiecare seară mă întorceam acasă la garsoniera lui Vlad și plângeam pe ascuns.

Într-o seară, după ce am vizionat încă un apartament mic și întunecat, Vlad s-a oprit pe trotuar și m-a privit serios:

— Ana, nu vreau să te văd așa. Știu că doare, dar nu putem trăi mereu cu trecutul în spate. Hai să ne gândim la ce putem construi împreună, nu la ce am pierdut.

Am izbucnit în plâns:

— Dar nu e corect! Au promis… Cum să-i iert?

Vlad m-a strâns în brațe:

— Poate că nici ei nu știu cum să treacă peste ce li s-a întâmplat. Poate că și mama ta are nevoie de casa aia ca să simtă că mai are ceva stabil în viață.

Cuvintele lui m-au făcut să mă gândesc altfel la situație. Mama fusese mereu stâlpul familiei, dar poate că și ea era speriată acum, singură după atâția ani de căsnicie.

Am decis să o vizitez într-o duminică. Am găsit-o pe mama stând la masa din bucătărie, privind pe geam la ploaia care nu mai contenea.

— Mamă… putem vorbi?

A oftat adânc:

— Știu că ești supărată pe mine. Dar nu am avut de ales.

— Poate că ai avut… dar ai ales pentru tine. Și eu trebuie să aleg pentru mine acum.

Am vorbit ore întregi despre trecut, despre greșeli și regrete. Am plâns amândouă. Am înțeles că uneori oamenii fac alegeri dureroase ca să supraviețuiască.

În lunile următoare, eu și Vlad am găsit un apartament micuț într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Nu era casa visurilor mele, dar era a noastră. Am zugrăvit pereții împreună, am cumpărat mobilă second-hand și am râs când ne-am chinuit să montăm patul.

Familia mea nu mai era ce fusese odată. Tata venea rar pe la noi, mama încerca să se obișnuiască cu singurătatea. Dar încet-încet am început să-i iert pe amândoi. Am înțeles că fericirea nu stă într-o casă sau într-o promisiune nerespectată.

Într-o seară de vară, stând pe balconul nostru mic cu Vlad și privind luminile orașului, mi-am dat seama că începuturile adevărate nu vin niciodată ușor.

Poate că viața nu merge niciodată după planul nostru. Dar oare nu tocmai asta ne face mai puternici? Dacă n-am fi pierdut casa copilăriei mele, aș fi avut curajul să-mi construiesc propria fericire?