Când bunătatea devine povară: Povestea mea cu soacra

— Radu, vino repede! — vocea Anei răsuna din bucătărie, tremurată, ca și cum ar fi spart un pahar scump. Am lăsat telecomanda pe canapea și am intrat în grabă, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Pe masă, mama ei, doamna Stancu, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă de parcă aștepta să-mi dea o sentință.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să par calm.

— Mama vrea să se mute la noi pentru o perioadă, a spus Ana, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în ultimul an când soacra mea voia să-și aducă viața în casa noastră. Prima dată fusese după operația la genunchi, apoi când îi murise pisica și nu suporta singurătatea. Acum, motivul era că vecinii ei făceau prea mult zgomot.

— E doar pentru câteva săptămâni, a adăugat Ana, cu voce joasă.

— Sigur, mama, poți sta cât ai nevoie, am spus eu, deși în minte mi se derulau toate momentele tensionate din trecut: reproșurile subtile despre cum gătesc, privirile critice când îl certam pe Vlad sau când uitam să duc gunoiul la timp.

Așa a început totul. Câteva săptămâni s-au transformat în luni. Doamna Stancu a început să-și aducă tot mai multe lucruri: pernele ei speciale, ceainicul preferat, chiar și tabloul cu maci pe care îl uram din copilărie. În fiecare dimineață îmi ocupa baia exact când trebuia să plec la serviciu. Seara comenta la televizor fiecare știre, iar la cină nu rata ocazia să-mi spună că „pe vremea ei” bărbații erau mai gospodari.

Ana încerca să medieze conflictele, dar de cele mai multe ori tăcea. O vedeam cum se frământă între mine și mama ei, prinsă ca într-o menghină. Vlad, băiatul nostru de șapte ani, era singurul care părea fericit: bunica îi făcea toate poftele și îi permitea să stea la desene până târziu.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am încercat să vorbesc cu Ana:

— Nu mai pot, Ana. Simt că nu mai am loc în casa mea. Mama ta… nu mă lasă să respir.

Ana a oftat adânc:

— Știu, Radu. Dar ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară.

— Nu vreau s-o dau afară! Dar nici nu pot trăi așa la nesfârșit. Parcă nu mai suntem o familie, suntem chiriași în propria casă.

A doua zi dimineață, doamna Stancu m-a prins în bucătărie:

— Radu, ai uitat iar să pui lapte la frigider. Și vezi că ai lăsat lumina aprinsă la baie. Factura la curent nu se plătește singură!

Am strâns din dinți și am zâmbit forțat:

— Aveți dreptate, o să fiu mai atent.

În acea zi la serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colegul meu, Sorin, m-a tras deoparte:

— Ce ai, măi Radu? Pari terminat.

— Soacra… iar s-a mutat la noi. Nu știu cât mai rezist.

Sorin a râs:

— Bine ai venit în club! Dar trebuie să-i pui limite. Altfel o să-ți mănânce sufletul.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte toată ziua. Seara am încercat din nou să discut cu Ana:

— Trebuie să stabilim niște reguli. Nu mai pot continua așa.

Ana a început să plângă:

— Tu nu înțelegi… Dacă îi spun ceva mamei, se supără și nu mai vorbește cu mine cu zilele. Mereu am fost copilul care trebuia să facă pe plac tuturor…

Atunci am realizat că problema nu era doar a mea. Ana trăia sub aceeași presiune ca și mine, doar că de o viață întreagă.

În weekend am decis să vorbesc direct cu doamna Stancu. M-am pregătit ca pentru un examen:

— Doamnă Stancu… aș vrea să discutăm ceva important. Știu că vă e greu singură și vreau să vă ajutăm cât putem. Dar simt că lucrurile scapă de sub control. Avem nevoie de intimitate ca familie. Poate ar fi bine să găsim o soluție pentru dumneavoastră — poate o garsonieră aproape sau… poate vă ajutăm să vă refaceți apartamentul ca să vă simțiți mai bine acolo.

A urmat o tăcere apăsătoare. Doamna Stancu s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer:

— Deci vrei să mă dai afară? După tot ce am făcut pentru voi?

Ana a venit lângă mine și i-a luat mâna:

— Mamă… nu e vorba de asta. Dar și noi avem nevoie de spațiu. Și tu ai nevoie de liniștea ta.

Soacra mea s-a ridicat brusc și a plecat în camera ei trântind ușa. În seara aceea nu a ieșit deloc la cină.

A doua zi dimineață am găsit-o împachetându-și lucrurile. Nu mi-a spus niciun cuvânt când a plecat. Ana a plâns toată ziua; Vlad m-a întrebat dacă bunica nu ne mai iubește.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația cu Ana s-a schimbat — suntem mai sinceri unul cu altul, dar rana despărțirii de soacră încă doare. Vlad merge des la ea; eu o salut politicos când ne vedem pe stradă, dar între noi plutește mereu o tăcere grea.

M-am întrebat adesea: unde se termină bunătatea și unde începe sacrificiul inutil? Oare chiar trebuie să ne pierdem pe noi înșine doar ca să nu supărăm familia?