Când am spus: Ajunge! – Cum am ales să-mi apăr fiul în fața socrilor lui

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să merg acolo, să-i văd cum mă privesc de sus, cum îi spun Ioanei ce să facă, cum mă fac să mă simt ca ultimul om. Vocea lui Vlad tremura, iar ochii îi erau roșii de la lacrimi. Stătea pe marginea patului din camera lui de adolescent, deși avea deja treizeci și doi de ani. Îl priveam și simțeam cum mi se rupe sufletul. Era băiatul meu, cel care cândva râdea cu poftă și visa cu ochii deschiși. Acum era o umbră, strivit între două lumi: familia noastră și familia soției lui.

Totul a început după nuntă. Socrii lui Vlad, domnul și doamna Popescu, oameni cu bani și pretenții, nu au pierdut nicio ocazie să-i arate că nu e destul de bun pentru fata lor. La fiecare masă în familie, la fiecare sărbătoare, găseau ceva de criticat: „Vlad, tu nu știi să schimbi un bec?”, „Ioana, nu-l lăsa pe Vlad să se ocupe de copii, că nu are răbdare”, „La noi în familie bărbații aduc bani mulți acasă, nu ca la voi”.

La început am încercat să-l încurajez pe Vlad. „Nu-i băga în seamă, mamă. Tu știi cine ești.” Dar cu fiecare an, îl vedeam cum se stinge. Ioana, soția lui, era prinsă la mijloc. Încerca să împace pe toată lumea, dar de cele mai multe ori tăcea sau îi lua apărarea părinților ei. „Lasă-i, Vlad, așa sunt ei. Nu te supăra.”

Într-o seară de iarnă, după ce Vlad a venit acasă cu ochii umflați de plâns, am simțit că nu mai pot. M-am dus la el și i-am spus:

— Vlad, nu trebuie să accepți asta. Nu meriți să fii tratat așa. Dacă Ioana nu te apără, o voi face eu.

— Nu vreau scandal, mamă… Nu vreau să stric familia.

— Familia e deja stricată dacă tu suferi așa!

A doua zi era ziua de naștere a unuia dintre nepoți. Toată familia Popescu era adunată în sufrageria lor mare din Pipera. Mirosea a prăjituri scumpe și a parfumuri grele. Am intrat cu Vlad și cu un nod în gât. Doamna Popescu ne-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Vai, ce bine că ați venit! Vlad, ai adus cadoul? Sper că nu ai uitat ca anul trecut…

Vlad s-a înroșit la față și a dat din cap. Am simțit furia urcându-mi în piept.

— Nu cred că e cazul să-l faceți de râs pe Vlad chiar din prima clipă, am spus eu tare.

Toată lumea s-a oprit din vorbit. Ioana s-a uitat la mine speriată.

— Doamnă Ionescu, nu vă supărați, dar aici suntem între familie. Ne permitem glume între noi, a zis domnul Popescu pe un ton tăios.

— Nu e nicio glumă când cineva e umilit constant. Poate că nu vă dați seama cât rău îi faceți fiului meu.

A urmat o tăcere apăsătoare. Ioana a încercat să schimbe subiectul, dar eu nu m-am lăsat:

— Vlad e un om bun. Muncește din greu și își iubește copiii. Faptul că nu are afaceri ca dumneavoastră sau nu conduce o mașină scumpă nu-l face mai puțin valoros.

Doamna Popescu a ridicat sprâncenele:

— Poate că ar trebui să vă uitați mai bine la ce fel de bărbat ați crescut.

Atunci Vlad a izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Dacă nu mă respectați ca ginere și ca tată al nepoților voștri, atunci nu mai vin aici!

A fost ca o explozie într-o cameră plină cu pulbere. Ioana a început să plângă. Domnul Popescu s-a ridicat nervos:

— Ieșiți din casa mea dacă nu vă place!

Am ieșit împreună cu Vlad. În mașină am plâns amândoi. El pentru anii pierduți încercând să fie acceptat; eu pentru că știam că tocmai am rupt ceva ce poate nu se va mai repara niciodată.

Zilele următoare au fost un coșmar. Ioana s-a mutat temporar la părinții ei cu copiii. Vlad era devastat. M-a întrebat dacă am făcut bine sau dacă am distrus totul.

— Mamă, poate trebuia să tac… Poate trebuia să rabd…

— Nu! Nimeni nu merită să fie umilit pentru dragostea lui.

Au trecut luni până când Ioana s-a întors acasă cu copiii. Relația lor s-a schimbat pentru totdeauna; Vlad a început să meargă la terapie și să-și recapete încrederea în sine. Eu am rămas cu întrebarea: oare am făcut bine? Oare uneori adevărul doare mai tare decât minciuna? Sau poate doar așa putem vindeca rănile vechi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Merită liniștea familiei sacrificiul demnității unui om drag?