Când am deschis ușa și lumea mea s-a prăbușit: Povestea unei familii sfâșiate de pierdere și regăsire

— Ana! Ce faci aici? vocea mi-a tremurat când am intrat pe ușă și am văzut-o pe fiica mea stând pe podeaua din sufragerie, cu genunchii la piept și ochii roșii de plâns. Era abia ora patru după-amiaza, iar eu nu trebuia să fiu acasă decât peste două ore. Dar ceva mă făcuse să mă întorc mai devreme. Poate dorul, poate neliniștea care mă măcina de când Irina, soția mea, nu mai era.

Ana nu mi-a răspuns. S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost un străin. Pe masă era o sticlă de vin pe jumătate goală și un pachet de țigări. Nu avea nici șaptesprezece ani. Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și o vinovăție grea, ca o piatră legată de gât.

— De ce faci asta? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. — De ce nu-mi spui ce te doare?

Ana s-a ridicat brusc și a aruncat pachetul de țigări spre mine.

— Pentru că nu te interesează! Pentru că tu nu vezi nimic! De când a murit mama, tu nu mai ești aici! Ești doar o umbră care vine și pleacă!

M-am prăbușit pe canapea. Avea dreptate. După ce Irina s-a stins, am fugit în muncă, în afacerea mea cu mobilă la comandă. Am crezut că dacă aduc bani acasă și țin totul sub control, rana se va vindeca de la sine. Dar rana Anei se adâncea cu fiecare zi.

În acea seară, am încercat să vorbesc cu ea. Am vrut să-i spun cât de mult o iubesc, cât de mult îmi lipsește Irina și cât de greu îmi este să fiu tată și mamă în același timp. Dar Ana m-a respins din nou.

— Nu vreau să vorbesc cu tine! Lasă-mă în pace!

Am dormit pe canapea, cu ochii în tavan și mintea plină de gânduri negre. Dimineața, am găsit-o pe Ana plecată. Pe masă era un bilet: „Nu mă căuta.”

Am sunat-o disperat. Am sunat-o pe sora mea, Gabriela, care locuia la două blocuri distanță. Am sunat-o pe mama Irinei, doamna Stanciu, cu care nu mai vorbisem de luni bune din cauza unor certuri vechi legate de moștenire.

— Mihai, poate ar trebui să lași copilul să respire puțin, mi-a spus Gabriela cu voce blândă. — Știu că îți e greu, dar Ana are nevoie să simtă că nu o sufoci.

— Nu pot! Nu pot să stau fără să știu unde e!

Au trecut două zile până când Ana m-a sunat. Vocea ei era stinsă.

— Sunt la bunica. Nu vreau să mă întorc acasă încă.

Am simțit un val de ușurare și furie în același timp.

— Ana, te rog… Hai să vorbim. Hai să încercăm să ne înțelegem…

— Nu acum.

Am început să merg la terapie la insistențele Gabrielei. La început am urât fiecare minut petrecut acolo. Psihologul, domnul Popescu, mă întreba mereu despre copilăria mea, despre relația cu tatăl meu, despre fricile mele cele mai adânci.

— Mihai, ai voie să fii vulnerabil în fața Anei. S-ar putea să fie exact ce are nevoie.

Între timp, Ana refuza orice contact cu mine. Vorbea doar cu Gabriela și cu bunica ei. M-am simțit exclus din propria mea familie.

Într-o seară, Gabriela a venit la mine acasă.

— Mihai, trebuie să-ți spun ceva… Ana nu s-a refugiat doar la bunica pentru că e supărată pe tine. A găsit niște scrisori vechi ale Irinei către o altă femeie… O prietenă apropiată despre care tu nu știai nimic. Scrisorile astea au bulversat-o complet.

M-am uitat la ea năucit.

— Ce scrisori? Despre ce vorbești?

Gabriela mi-a pus în brațe un teanc de foi îngălbenite. Le-am citit tremurând: Irina îi povestea prietenei sale despre fricile ei legate de boală, despre singurătatea din căsnicia noastră după ce eu m-am afundat în muncă… Despre cât de mult îi lipsea apropierea mea.

Am plâns pentru prima dată după moartea Irinei. Am plâns pentru tot ce nu i-am spus niciodată și pentru tot ce nu am făcut pentru Ana.

A doua zi am mers la bunica Anei. Am stat ore întregi pe holul apartamentului până când Ana a ieșit din cameră.

— Tată… Nu știu dacă pot să te iert acum…

— Nu-ți cer să mă ierți acum. Dar vreau să știi că sunt aici. Că vreau să lupt pentru noi doi.

A urmat o perioadă lungă de tăcere între noi. Dar încet-încet, cu ajutorul Gabrielei și al terapiei, am început să reconstruim ceva din ceea ce pierdusem.

Au trecut luni până când Ana a acceptat să vină acasă pentru o cină în familie. Era tăcută, dar ochii ei nu mai erau atât de triști.

Într-o seară, după ce am spălat vasele împreună, Ana m-a întrebat:

— Crezi că mama ne-ar fi iertat?

Am zâmbit trist.

— Cred că mama ar fi vrut doar să fim împreună…

Acum știu că iubirea nu vindecă totul peste noapte. Dar poate fi începutul vindecării. Și uneori cel mai greu e să recunoști că ai greșit și să ceri ajutor.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne privim copiii în ochi și să le spunem: „Îmi pare rău”? Câți dintre noi știm când e timpul să cerem ajutor?