Când adevărul doare mai tare decât boala: Povestea mea după dezvăluire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am urlat, cu vocea răgușită de furie și disperare. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, lumina rece a neonului făcea umbrele să pară și mai apăsătoare. Irina stătea cu spatele la mine, tremurând, cu mâinile strânse pe marginea chiuvetei.

— Vlad, te rog… nu acum, nu în fața Anei, a șoptit ea, dar vocea îi era spartă, ca și cum fiecare cuvânt îi rupea ceva din suflet.

Ana dormea în camera ei, dar eu nu mai puteam să tac. Simțeam că mă sufoc sub greutatea întrebărilor fără răspuns. De câteva săptămâni, Ana era tot mai bolnavă. Febră, oboseală, niște analize care nu ieșeau bine. Doctorii au spus că ar fi nevoie de un transplant de măduvă și că părinții ar trebui testați ca potențiali donatori. Atunci a început coșmarul.

Rezultatele testelor au venit într-o zi ploioasă de aprilie. Doctorul m-a chemat separat și mi-a spus pe un ton neutru:

— Vlad, există o incompatibilitate genetică. Nu sunteți tatăl biologic al Anei.

Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Am ieșit din spital ca un automat, cu mintea goală și inima sfâșiată. Cum era posibil? Irina? Ana? Familia noastră?

În acea noapte, am așteptat-o pe Irina să vină acasă. Când a intrat pe ușă, am izbucnit. Am urlat, am plâns, am întrebat „De ce?” de zeci de ori. Ea a tăcut mult timp, apoi mi-a spus doar atât:

— A fost o greșeală. Eram tânără, speriată… Nu am știut cum să-ți spun niciodată.

A doua zi dimineață, Irina a plecat. Fără să spună nimic Anei, fără să lase un bilet. Pur și simplu a dispărut din viețile noastre.

Au urmat zile de coșmar. Ana mă întreba mereu unde e mama ei. Eu nu știam ce să-i spun. Încercam să fiu puternic pentru ea, dar mă simțeam gol pe dinăuntru. În fiecare seară mă uitam la ea cum doarme și mă întrebam: „Oare mai sunt tatăl ei?”

Familia mea nu m-a ajutat deloc. Mama mi-a spus:

— Vlad, nu e sângele tău! Adu-o pe Ana la bunicii ei adevărați!

Dar cum să fac asta? Ana era copilul meu! Am crescut-o de la prima băiță, i-am citit povești seara, i-am pansat genunchii juliți. Cum să-i spun că nu sunt tatăl ei?

Prietenii mei s-au împărțit în două tabere: unii îmi spuneau să o las pe Ana la casa de copii dacă nu e a mea „cu acte”, alții mă încurajau să lupt pentru ea. Dar nimeni nu știa ce e în sufletul meu.

Boala Anei s-a agravat. Avea nevoie urgent de transplant. Am început să caut disperat tatăl biologic — un nume vag din trecutul Irinei: Radu Popescu. Am găsit un număr vechi de telefon și l-am sunat.

— Alo? Radu Popescu?
— Da… Cine sunteți?
— Vlad Dumitrescu… Soțul Irinei… E vorba despre Ana.

A urmat o tăcere lungă.

— Ce s-a întâmplat cu Ana?

I-am explicat totul printre lacrimi. Radu a venit la spital după două zile. Era un bărbat trecut de 40 de ani, cu ochi obosiți și mâini muncite.

— Nu am știut niciodată că am o fiică… Dar dacă pot ajuta…

Testele au arătat că era compatibil. Transplantul a reușit, dar Ana a stat multe săptămâni în spital. În tot acest timp, eu și Radu ne-am privit ca doi străini legați de același copil.

Irina nu s-a mai întors niciodată. Am aflat mai târziu că plecase în Italia cu altcineva. Ana m-a întrebat într-o seară:

— Tata, tu o să mă lași vreodată?

Am plâns atunci ca un copil și i-am promis că nu o voi părăsi niciodată.

Anii au trecut greu. Lumea vorbea pe la colțuri: „Uite-l pe Vlad, crește copilul altuia!” Am pierdut prieteni, rudele s-au îndepărtat. Dar Ana a crescut frumos și sănătoasă. Radu venea uneori să o vadă — la început stângaci, apoi tot mai prezent.

Când Ana a împlinit 18 ani, m-a întrebat direct:

— Tata, tu ai știut mereu că nu ești tatăl meu adevărat?

Am privit-o în ochi și i-am spus:

— Eu sunt tatăl tău adevărat pentru că te-am iubit mereu ca pe copilul meu.

Acum stau singur în bucătăria aceea mică și mă gândesc: oare sângele contează mai mult decât dragostea? Oare câți dintre noi ar avea curajul să rămână lângă un copil care nu le aparține biologic? Voi ce ați fi făcut în locul meu?