Bunica mea nu vrea să aibă grijă de propriii nepoți, dar îi adoră pe copiii altora

— Mamă, te rog, doar două ore să stai cu copiii. Am o ședință importantă la serviciu și nu am cu cine să-i las, am spus aproape șoptit, încercând să-mi ascund disperarea.

Mama s-a uitat la mine peste ochelari, cu acea privire pe care o știam de când eram mică — rece, calculată, de parcă ar fi analizat o problemă de matematică, nu rugămintea fiicei ei.

— Irina, știi bine că nu pot. Am deja programul făcut. Merg la familia Popescu la ora 10. Au nevoie de mine.

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să nu izbucnesc. Copiii mei, Ana și Vlad, se jucau în sufragerie, fără să bănuiască nimic din furtuna care se abătea asupra noastră. M-am aplecat spre mama, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret sau măcar de înțelegere. Nimic.

— Dar sunt nepoții tăi! Nu înțeleg… Cum poți avea grijă de copiii altora și nu de ai mei?

A oftat adânc și s-a ridicat de pe scaunul vechi din bucătărie.

— Irina, am muncit o viață întreagă la grădiniță. Știi cât de greu mi-a fost? Acum am nevoie să-mi păstrez rutina. La Popescu mă plătesc la oră. Nu pot să fac voluntariat pentru toată lumea.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Să fie vorba doar despre bani? Să nu valoreze dragostea pentru propriii nepoți cât un salariu orar?

Am plecat trântind ușa, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. În drum spre serviciu, gândurile îmi zburau haotic: „Oare am greșit eu cu ceva? Oare nu merităm ajutorul ei?”

Seara, când am ajuns acasă, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce bunica merge la alți copii și nu vine la noi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că bunica preferă să fie bonă pentru străini decât să stea cu ea?

Zilele au trecut greu. Mama își vedea de programul ei: dimineața la familia Popescu, după-amiaza la familia Ionescu. Îi vedeam pe copiii acelor familii râzând cu ea în parc, alergând după porumbei, ținând-o de mână. Mă durea fiecare imagine ca o rană deschisă.

Într-o duminică, am încercat din nou:

— Mamă, te rog… Vlad e răcit și nu pot lipsi de la serviciu. Măcar azi poți sta cu el?

— Irina, nu pot! Am promis doamnei Ionescu că merg cu copiii la teatru. Nu pot da înapoi.

Am simțit că explodez.

— Dar tu nu vezi că Vlad e nepotul tău? Cât valorează promisiunea față de niște străini comparativ cu familia ta?

Mama s-a uitat la mine lung.

— Familia nu înseamnă să profiți mereu de cineva doar pentru că e rudă. Eu am nevoie să simt că munca mea e apreciată. La voi totul e de la sine înțeles.

M-am prăbușit pe scaun. Oare chiar profitasem de ea? Sau doar îmi doream ca mama mea să fie prezentă în viața copiilor mei?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Soțul meu, Mihai, a încercat să mă liniștească:

— Poate mama ta are nevoie să simtă că încă e utilă… Poate îi e teamă să nu devină doar „bunica” care stă acasă.

Dar eu nu puteam accepta asta. Simțeam că pierd ceva esențial — legătura dintre generații, sprijinul pe care îl văzusem mereu în alte familii.

Într-o zi, am decis să merg la mama fără copii, fără rugăminți. Doar eu și ea.

— Mamă… De ce? De ce nu vrei să fii bunica lor?

A oftat și s-a uitat pe fereastră.

— Irina… Când eram mică, bunica ta mă lăsa mereu singură acasă. Mama mea muncea zi-lumină și nu avea timp nici să mă întrebe dacă mi-e foame. Eu am crescut singură. Când am ajuns educatoare, am simțit că pot oferi altor copii ceea ce eu n-am avut niciodată: atenție, grijă, joacă. Dar când vine vorba de familie… parcă mă blochez. Mi-e teamă că n-o să fiu destul de bună pentru voi.

Am rămas fără cuvinte. Nu m-am gândit niciodată că mama poartă asemenea răni din copilărie.

— Dar noi avem nevoie de tine… Copiii te iubesc!

— Știu… Dar când sunt cu copiii altora, e ca un rol pe care îl joc perfect. Cu voi… totul e prea personal. Mi-e frică să nu vă dezamăgesc.

Am plâns împreună atunci pentru prima dată după mulți ani.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Mama vine uneori la noi — dar doar când simte ea că poate. Nu mai insist atât de mult și încerc să-i înțeleg limitele.

Totuși, rana rămâne: Ana încă întreabă uneori „De ce bunica merge la alți copii?” iar eu încă nu am un răspuns clar.

Mă întreb adesea: Oare câte familii trăiesc același conflict tăcut? Oare cum putem vindeca rănile trecutului ca să fim prezenți unii pentru ceilalți? Voi ce ați face în locul meu?